priveşte în jur
ce vezi?
eu liniştea eu motorul ascuns din creierul tău
îţi poruncesc să-ţi mişti afurisitul cela de cap
şi să priveşti în jur
eu liniştea zgomotul constant din creierul tău
te întreb ce vezi eu îţi poruncesc să deschizi ochii
nimic nu e mai cald decât aşternutul tău
dar
te-ai gândit vreodată cine stă peste perete
şi te fixează
fiecare mişcare ce o faci
fiecare acţiune te pune în pericol
eu îţi poruncesc să te mişti
pentru tine lovesc în perete cu pumnii
eu în creierul tău de sticlă
te-ai gândit vreodată de ce
creierul tău şi faţa ta sunt atăt de diferite
priveşte în jur lucrurile şi creierul şi faţa ta
nu seamană între ele
eu sunt motorul care taie în sticlă
nu am gură buze nas sprăncene ochi
numai o lamă de 2 m foarte ascuţită
şi un plan pentru noi toţi
eşti la Mc şi vezi copiii înghiţind chestii
vezi televizorul şi în el un televizor
nu pleci nicăieri nu te sufoci îţi convine
vezi televizorul şi în el un om adevărat sparge o vitrină
sau ucide cu bâta un câine
şi tu înghiţi chestii
aceasta este dorinţa mea ascunsă
să fac lucrurile şi faţa ta şi creierul
să fie una
să putem sta împreună şi să nu ne mai temem
să primim în noi focul de bună voie
acum să aruncăm de pe noi hainele
să ne vedem cum trebuie de bună voie
eu liniştea chem pe oameni să se privească în burtă
şi să amuţească
fiindcă lama asta a mea are 2 m
fiindcă în tine este altcineva
martie 13, 2008 la 3:37 am |
e mult prea frumoasa poezia asta ca sa ii lasi titlul. nu te supara ca spun asa, mi-a placut mult.
martie 13, 2008 la 4:19 am |
de fapt cred ca nu inteleg chestiile tale ‘umane’. pe ale altora da, nu e nimic cu ele, probabil e nevoie si de asta, dar tie nu ti se potrivesc. legat de asta as scoate mai mult din ce e mai sus. poate inteleg gresit, dar nu cred:)
martie 13, 2008 la 10:33 pm |
nu. nu-mi plac deloc imperativele, inducerea starii de hipnoza, e mult prea raspicata, prea evidenta si respinge. vocea (asumata, presupun) de salvator mi se pare epuizata de ceva timp (aduce a peniuc, doar ca la el tonul e mai putin strident). in plus, mi se pare ca operezi aici cu niste elemente/imagini care devin obositoare: violenta, societatea, salvarea, etc
martie 15, 2008 la 10:46 pm |
un text care ma atrage enorm. atunci cind anumite lucruri din tine, si din jurul tau parca capata o viata proprie, o fiinta proprie, diferita de a ta, nu fiindca vor sa se separe de tine; ci fiindca tu te-ai instrainat mereu de ce esti. „aceasta este dorinţa mea ascunsă să fac lucrurile şi faţa ta şi creierul să fie una” – aceste lucruri vor sa te aduca la tine. In acelasi timp, in acest text este si un utilitarism prin care autorul comunica direct cu lectorul, vorbeste despre el si pentru el.
Lucrurile din tine si din jur s-au saturat sa te vada asa: suferind, orbind, terifiat; ele vor sa-ti spuna ceva. Si nu se stie exact daca lucrurile (linistea, motorul, zgomotul) vorbesc prin texte, sau textul vorbeste prin ele.
martie 18, 2008 la 12:55 am |
textul e cam straniu si nereusit pentru ca, mi se pare, forma contrazice continutul. Vad ca ti-a mai scris cineva despre stridenta tonului, mai ales a imperativelor. Si mie imi displac si mi se par uzate. Dar nu e vorba doar de o reactie de ordin estetic. Uite ce e: imperativele astea si violenta tonului dau mesajului o forma de aggressive advertising si il prefac in una din ‘chestiile’ pe care le inghit oamenii la care faci referinta in text. Inteleg ca vrei sa arati diferenta intre chestii straine care sunt inghitite si acel ceva care este deja inauntru si care ne apartine in mod natural. Si totusi: pledoaria ta, fiind agresiva, prezinta acel ceva propriu si natural si bun ca ceva exterior si strain care trebuie inghitit si nu primit de buna voie. Presupun ca aveai nevoie de un procedeu pentru a reda ideea trezirii, dar uite, cred ca imperativele ti-au jucat festa. E nevoie aici de o alta voce.