Marriage Pants

Nu mai ştiu când viforul căcăcios al căsniciei eşuate
se potolise.
Vorbesc despre oamenii cu care am fost la liceu,
la colegiu şi la vilele italiene –
unde puteam să ne uităm la Vezuviu, şi chiar de nu-l puteam vedea,
ni-l imaginam,
şi dacă nu eram în stare nici de asta,
ne jucam cu sunetul cuvântului
în timp ce se încolăcea ca nişte amanţi în călduri
în dosul gâturilor noastre.

Erau acolo Jack şi Lucinda,
care au petrecut trei ani meşterind banjo
la care niciunul dintre ei nu a cântat vreodată,
dar plantele înfloreau în apartamentul lor puturos de lângă Gowanus,
deci, nu mai conta.
Persista întrebarea:
Cine dracu’ sunt eu
şi ce naiba am făcut până acum?

Apoi au fost Katie şi Todd cărora le plăceau
icrele şi vrăbiile.
Ei au vrut să aibă un copil şi slavă dracului nu l-au făcut.
Când Katie l-a părăsit, a aruncat în aer motocicleta lui Todd
şi copiii din mahala au fugit până la bloc pentru un moment
ca să vadă bucăţile împrăştiate
apoi s-au întors la baschet şi la loviturile bong.

Vroiam să o facă
pentru toţi oamenii de pe planetă. Am vrut cancerul ei şi dorinţa lui insaţiabilă pentru fete obeze
la Target
să fiu bătut până la moarte;
să le demonstrez crainicilor TV ai secolului 21
că nimeni nu înţelegea ce naiba îndrugă ei acolo
când prezintă ştiri la TV
că mariajul era pe moarte ca o femeie obeză
în secţia cu lenjerie
din Target-ul local.

Era straniu,
ca şi cum oamenii nu divorţaseră,
dar mai mult de atât, ca şi cum erau pe moarte –
târându-se în pământ cu viermii şi rădăcinile
pentru a se ascunde îngroziţi
în timp ce copiii lor alergau spre autobuzul şcolar şi spre Batmobile
şi Cuptorul EZ care, desigur,
niciodată, niciodată, niciodată,
nu lua foc.

Din cauza asta vroiam să-mi bat poştaşul
şi femeia care mi-a vândut cablul de internet
şi pe Lou ¬– băiatul de la telefon,
de parcă toate ar fi fost o reflecţie despre cum am uitat să vorbim
unul cu altul.
Dar nu a fost
Era vârsta.
Era vârsta când se rod pantalonii căsniciei,
neîngrijiţi. Un crac ros la genunchi,
altul – în zona perineului.
Era o haină aiurea – cusătura strâmbă, cu tivitura pe dinafară
şi eu ştiam asta.

Apoi m-am însurat.

Opt ani mai târziu,
amicul meu Stu mi-a spus:
Cum păstrezi legătura?
I-am spus:
Dacă vrei să rămâi aproape, fii aproape.
Dacă vrei să fii îndrăgostit,
fii îndrăgostit.
E ca şi cum te uiţi la TV.
Ca ping pong-ul după cină.
Ridici mingea, ridici
paleta.

Dar cine dracu’ am fost eu?

În unele dimineţi, mă trezesc şi nu-mi pot lega şireturile.
Am patruzeci şi patru de ani şi nu pot să prăjesc o felie de pâine.
Puştoaica mea plânge fiindcă are mâinile ude;

soţia mea se dezbracă în faţa ferestrelor deschise.

Ce ar trebui să fac?

Mă trezesc.

Spun bună dimineaţa.

Îmi îmbrac pantalonii.

Etichete: text de Matthew Lippman