Nu-mi place câinele. Pute. I-ar trebui o baie.
Cine mai spală un câine într-o lună ca asta?
Dar blestemat să fiu dacă voi face asta –
căcatul de câine uscat, mai rău chiar – încâlcit în păr,
culoarea și textura sârmei ruginite
întărite cu tencuială de mucegai puroios.
Câinele scheaună toată ziua – dar toată ziua –
acestea sunt senzațiile ce persistă în interiorul casei.
Afară o lună întreagă era liniște
cu excepția unei singure dăți când paramedicii au venit devreme
încât vecinii își dăduseră seama că se întâmplase
o nenorocire. Nu am avut dubii nici pentru un moment,
se auzea un răcnet înăuntru, constant,
era în legătură cu copilul. Însă câinele nu scheuna până ei plecaseră.

Siobhan, cred că are patruzeci-și-ceva –
Probabil a născut acasă cu apă doula,
bărbatu̕ ei o asista, fără doctor, fără amnio,
fără teste genetice – cred că ei aparțin
unei megabiserici în care pastorul
de mărimea unui stick de pește, din scaunul de pe tribună,
înalță cincizeci de picioare, văzându-i-se dinții înălbiți,
și ei cântă împreună bătând ritmul, cântări creștine,
cu puterea a zece mii, atât de tare cât pot.
”Să celebrăm viața ei”: e fraza pastorului, pun pariu.
Dacă asta îi ajută să îndure totul, e bine.
Tot ce știu e că am de a face cu câinele lor.
Nu am de gând să-l spăl, dar nici să-l duc la plimbare
și am sunat la serviciul de franciză
de unde mi-au trimis un belorus, un puști cu nasul cârn
(Dumnezeu știe care o fi povestea lui),
el a sunat la ușă după jumate de oră.
”Nu pot să plimb câinele” spuse el. ”Nu mă duc.
Câinele scheaună toată ziua – dar toată ziua –
aceasta este atmosfera ce persistă în interiorul casei.
El nu va ieși din casă. Cred că pute.
Mai bine l-ai duce la un veterinar.” Am mers.
Am găsit iarăși unul în cartea de telefoane,
acesta îmi luă optzeci de dolari ca să-i găsească
un dinte pierdut, apoi dădu un preț de o mie de dolari,
prețul testelor. ”Câinele e bătrân,” spuse el. O. Mulțumesc.
Apoi, acasă, am încercat să pretind că sunt stăpânul câinelui,
pipăindu-l (puțin) și vorbindu-i în tonalități
prostești de copil, în timp ce-i dădeam cipsuri de ficat
și biscuiți, aruncându-i osul,
dar, când ațipisem, el zgârie vopseaua ușii de la intrare,
căutând drumul afară.
După, l-am adus în bucătăria vecinilor,
unde era cuvertura și vasele și i-am șters cracii,
el a început să scheaune iarăși, ceea ce face și acum.

Poate că mai persistă ceva în casă.
Poate câinele mirosise seringele mici
și bandajele de pe scări. Ar fi aiurea de tot să
ne ridicăm în odaia unde fusese copilul, în camera
copilului, unde vecinii doreau să fie ochi și urechi,
cu iepuraș roz sau înger zâmbitor sau tapet din
Biblia pentru copii. E ca și cum m-aș afla în spațiul lor privat
în intimitatea lor, în coșmarul lor de noapte.
Poate că ar fi trebuit să-i sun până la urmă.
Nu suport gândul acesta – ar trebui să stea în pace
să plângă pe săturate, ca să trăiască iarăși în casă.
Unde nu contează ce cred sau înțeleg,
oricum niciodată nu va fi așa cum au vrut ei.
Nu știu ce aș putea să fac altceva, decât să-i sun.
Câinele lor – câinele lor bătrân și urât – scheaună după ei,
și nu are de gând să se oprească.

A aparunt numarul 5 al suplimentului Human Zone

vă aşteptăm pe toţi.

I

Te-am întâlnit pentru prima oară pe latitudini străine ţie.
Piciorul tău nu călcase acolo, însă faima ta a ajuns
în ţinuturile unde fructele de obicei se fac din lut.
Împotmolit până la genunchi în zăpadă, te înălţai alb,
mai mult de atât – nud, în compania copacilor ologi
şi goi ca şi tine, în calitate de specialist
în temperaturi joase. „Zeu roman” –
vestea placa decolorată,
te vedeam ca pe un zeu, deoarece ştiai mai mult
despre trecut decât mine (în acei ani
viitorul nu prea mă interesa).
Din alt punct de vedere, bucălat şi cu părul creţ,
păreai de aceeaşi vârstă cu mine. Deşi nu înţelegeai
nici un cuvânt în graiul localnicilor, intrasem cumva în vorbă.
La început pălăvrăgeam eu: ceva despre Pomona,
râurile noastre cotitoare, vremea capricioasă, bani,
lipsa legumelor, jocul de-a capra cu anotimpurile –
despre lucruri, credeam, accesibile ţie,
dacă nu în esenţă, atunci după tonalitatea generală a tânguirii.
Încetul cu încetul (văitarea este limbajul primitiv
universal; la început au fost probabil
„vai” sau „of”) te-ai apucat să răspunzi:
mijeai ochii, încruntai fruntea; partea de jos a feţei
se topi parcă, buzele se mişcară.
„Vertumn” – ai smuls într-un sfârşit. „Mă numesc Vertumn”.

II

Era o zi cenuşie de iarnă, mai bine spus – incoloră.
Pe măsură ce treceam de la o temă la alta
extremităţile, umerii, toracele
se îmbujorau lent şi se înveleau cu pânză:
căciulă, cămaşă, pantaloni, palton
de culoare verde închisă, pantofi de la Balenciaga.
Se încălzea şi afară, şi tu, uneori, încremenind,
ascultai cu atenţie foşnetul parcului,
întorcând rareori pagina lipicioasă
în căutarea cuvântului exact, expresiei exacte.
În orice caz, dacă nu greşesc,
când mă înflăcărasem de tot şi
ţineam discursuri despre istorie, războaie, secetă,
guvernare proastă, înflorise deja liliacul,
şi tu stăteai pe o bancă semănând din depărtare
cu un cetăţean obişnuit, necăjit de stat;
temperatura ta era treizeci şi şase întreg şi şase.
„Să mergem” – ai pronunţat atingându-mă de cot.
„Să mergem; îţi voi arăta locul în care m-am născut şi am crescut”.

III

Calea spre acolo trecea desigur printre nori
ai căror culoare îi făcea asemeni gipsului, sau marmorei
atât de tare, încât crezusem că aveai în vedere
chiar asta: contururile spălăcite,
haosul, ruinele universului. Dar asta ar fi însemnat
viitorul, în timp ce tu existai
deja. Puţin mai târziu, într-o cafenea pustie,
într-un orăşel adormit şi încins de soare până ce albi,
unde cineva, inventând arca, nu a fost în stare să se oprească,
îmi dădusem seama, că mă înşel auzindu-ţi discuţia
cu o bătrână localnică. Graiul era un amestec dintre
freamătul verde şi murmurul valurilor
albastre şi atât de năvalnic, încât, pe parcursul discuţiei,
te-ai transformat de câteva ori în ea.
„Cine e?” – am întrebat apoi, când am ieşit.
„Ea?” – ai strâns din umeri. „Nimeni. Pentru tine – zeiţă”.

IV

Se făcu puţin mai răcoare. În întâmpinare tot mai des
veneau trecătorii. Unii ne salutau,
alţii priveau în părţi, văzându-li-se doar profilul.
Fiecare dintre ei erau bruneţi.
Fiecare avea în spate o perspectivă impecabilă,
nu erau excluşi copiii. Bătrânilor
aceasta li se sucea ca o cochilie de melc.
Într-adevăr, peste tot era mai mult trecut,
decât prezent. Mai multe milenii,
decât automobile netede. Oamenii şi sculpturile,
pe măsură ce se apropiau şi se îndepărtau,
numărul lor nu se mărea şi nici nu scădea,
dând de înţeles, că ei sunt mărimi constante.
Era ciudat să te văd în ambianţa ta firească.
Însă mai puţin ciudat era faptul, că aproape toţi
mă înţelegeau. Probabil cauza era acustica
ideală, legată de arhitectură, sau intervenţia ta;
în înclinaţia firească a auzului ideal
pentru sunete indescifrabile.

V

„Nu te mira: specialitatea mea sunt metamorfozele.
Cel pe care îl privesc se transformă imediat în mine.
Îţi este la îndemână. Totuşi eşti în străinătate.”

VI

După un sfert de veac aud, Vertumn, glasul tău
pronunţând aceste cuvinte şi simt privirea fixă
a ochilor cenuşii, ciudaţi
pentru cei din ţările sudice. În planul din spate –
palmierii ca nişte ieroglife chinezeşti
zbârlite de tramontană, şi chiparoşii
ca obeliscuri egiptene.
Amiază; balustrada ponosită;
şi chipul muritor al zeităţii e mânjit de soarele
Lombardiei! chip temporar pentru un zeu,
dar pentru mine – unicul. Pleşuv, mustăţile
mai curând a la Maupassant, decât Nietzsche,
torsul turtit pentru un camuflaj atât
de mare. Însă, din alt punct de vedere,
nu eu sunt cel care să mă laud cu diametrul, să mă prefac Saturn,
să cochetez cu telescopul. Nimic nu trece în zadar,
mai ales timpul. Inelele noastre
sunt mai curând inele de copaci cu a lor perspectivă
a cioturilor, decât horă de sat
sau îmbrăţişare. Să te ating pe tine
înseamnă să ating o sumă astronomică de celule,
preţul căreia e mereu destinul,
însă căreia doar tandreţea îi este proporţională.

VII

Şi eu am pătruns în lumea în care gestul şi cuvântul tău
erau incontestabile. Mimetismul, imitarea
erau considerate semne de loialitate. Am deprins arta
contopirii cu landşaftul, cum o deprinsesem cu mobila sau draperia
(cu anii, aceasta a avut efect asupra calităţii garderobei).
Uneori, când vorbeam, din gura mea ieşea
pronumele personal la numărul plural,
şi în degete se trezea vioiciunea ghiorghinului din curte.
Am încetat să privesc înapoi. Nu mai tresăream la
auzul tropăitului în spate. Ca un curent de aer,
simt cu omoplaţii că şi în urma mea
se întinde acum o stradă împrejmuită de colonadă,
că la celălalt capăt al ei albăstresc, ca altă dată,
valurile Adriaticii. Suma lor, desigur,
e darul tău, Vertumn. Dacă vrei – restul,
mărunţişul, cu care uneori infinitul darnic
înzestrează efemerul. Parţial din superstiţii,
parţial, fiindcă el însuşi e trecător
şi este apt pentru a fi fericit.

VIII

„Din acest punct de vedere, unii ca mine –
surâdeai tu – au folos de la fratele vostru”.

IX

Odată cu trecerea anilor a început să mi se pară
că bucuria vieţii a devenit a doua ta fire.
Începusem să mă întreb dacă bucuria e atât de
inofensivă pentru o zeitate? oare zeitatea
nu plăteşte preţul veşniciei pentru bucuria
vieţii? Te eschivai numai. Însă nimeni,
nimeni, Vertumn, nu se bucura firului de apă,
cărămizii bazilicii, acelor pinilor,
durităţii scrisului. Mai mult decât tine! Mult mai
mult. Am avut senzaţia că ai devenit
omnivor ca şi noi. Într-adevăr: vederea, de la balcon,
a pieţei spaţioase, zăngănitul clopotelor,
conturul peştelui, coloratura sfâşiată
a păsării ce se vede doar din profil,
aplauzele laurului amplificându-se în ovaţii,
foşnetul bancnotelor – le preţuiesc doar cei
care nu uită că mâine, în cel mai bun caz poimâine,
toate acestea vor lua sfârşit. Probabil nemuritorii
învaţă plăcerea, capacitatea de a zâmbi din această cunoaştere.
(Fiindcă muritorilor le sunt străine astfel de temeri.)
În acest sens ai folos de la fratele nostru.

X

Nimeni niciodată nu a ştiut cum îţi petreci nopţile.
Nici nu mi-e de mirare, luând în consideraţie
obârşia ta. Odată, după miezul nopţii, în centrul lumii,
te-am întâlnit în compania unor stele palide,
şi tu mi-ai făcut din ochi. Tăinuire? Dar cosmosul nu e
tainic. Din contra: în spaţiu vezi totul
cu ochiul liber, şi se doarme acolo fără plăpumi.
Incandescenţa unei stele obişnuite e atât de mare,
încât, răcindu-se, este în stare să nască alfabetul,
vegetaţia, forma timpului; pur şi simplu pe noi,
cu trecutul nostru, viitorul, prezentul,
etcetera. Noi suntem doar nişte
termometre, fraţi şi surori ai gheţii,
ci nu ai lui Betelgeuse. Tu ai fost zămislit din căldură
şi de aceea eşti omniprezent. Mi-e greu să mi te imaginez
într-un punct separat, chiar şi strălucitor.
De aici vine invizibilitatea ta. Zeii nu lasă
pete pe cearşaf, cu atât mai mult – urmaşi,
ei se mulţumesc asemănării cu piatra
cioplită de mâna omului şi pusă la capătul aleii,
şi rămân fericiţi în minoritate.

XI

Aisbergul pătrunde în tropice. Cămila expiră fumul şi
face publicitate piramidei de beton în ţinuturile nordice.
Şi tu, din păcate, îţi neglijezi cu stăruinţă
sarcinile obligatorii. Cele patru anotimpuri
seamănă tot mai mult unul cu altul,
amestecându-se ca francii, lirele, mărcile,
coroanele, funţii, rublele în portmoneul decolorat
al călătorului înverşunat.
Ziarele mormăie „efectul de seră” şi „piaţa comună”,
însă oasele rod acasă şi în cuşeta din străinătate.
Te uiţi – cu anii se dărâmă şi predecesoarea golanului Cristo
ce fugea prin câmpiile minate.
În concluzie – păsările nu-şi iau la timp
zborul spre Africa, tipii ca mine
tot mai rar şi mai rar se întorc acasă,
chiria se ridică brusc. Nu e destul că trebuie
să trăieşti, mai trebuie să şi plăteşti pentru asta lunar.
„Cu cât clima e mai banală, – ai remarcat tu, -
cu atât mai repede viitorul devine prezent”.

XII

Într-o dimineaţă caldă de iulie temperatura
corpului scade, ca să ajungă la zero.
Masa orizontală din morgă,
începând cu atacul de cord
şi terminând cu împietrirea,
seamănă a materie primă pentru o sculptură
din parc. De această dată
cuvintele nu vor avea efect: graiul meu
nu-ţi mai este străin,
ca să ciuleşti urechile. Şi nu poţi
să intri în acelaşi nor de două ori. Chiar
dacă eşti zeu. Cu atât mai mult, dacă nu eşti.

XIII

Iarna, în gând, globul se turteşte. Latitudinile
se caţără unele peste altele, îndeosebi în amurg.
Alpii nu se împotrivesc. Miroase a îngheţ.
Miroase, aş spune, a neolitic şi paleolitic.
În limbaj popular – a viitor. Fiindcă glaciarul
e categorie a viitorului a cărui timp vine,
când nu mai iubeşti pe nimeni,
chiar şi pe tine însuţi. Când îmbraci hainele
fără intenţia de a le lăsa pe neaşteptate
în odaia cuiva, când nu poţi ieşi
din casă în cămaşă albastră,
cu atât mai mult gol. Am învăţat multe lucruri
de la tine, însă nu asta. Într-un sens anume,
în viitor nu există nimeni; într-un sens anume,
în viitor nu ne pasă de nimeni.
Desigur, acolo peste tot apar morene şi stalactite,
un fel de louvri şi zgârie nori al căror contur e şiroit.
Desigur, cineva se mişcă acolo: mamuţi sau
gândacii-mutanţi din aluminiu, unii dintre ei – pe schiuri.
Însă tu erai zeul subtropicelor cu dreptul de control
asupra zonei cu cernoziom combinată cu cea forestieră –
asupra ţării natale a trecutului. În viitor el nu există,
şi tu nu ai ce căuta acolo. Trecutul se caţără iarna
pe ramificaţiile Alpine, pe dragii Apenini,
punând stăpânire peste poiana cu floricele,
sau pur şi simplu pe ceva verde: magnolie,
ramură de laur; şi nu doar iarna. Viitorul
întotdeauna vine când cineva moare.
De exemplu un om. Cu atât mai mult un zeu.

XIV

Împodobit în culorile zării câinele latră
în spatele trecătorului de culoarea nopţii.

XV

În trecut cei pe care îi iubeşti nu mor!
În trecut ei se transformă ori se ascund în perspectivă.
În trecut reverele sunt mai strânse; singurii pantofi
aburesc lângă calorifer ca ruinele boogie-woogie.
În trecut scaunul rece,
din cauza barelor multe de pe spetează,
seamănă cu semnul înnebunit al egalităţii.
În trecut vântul încă mai răvăşeşte amestecul
dintre alfabetul latin şi cel glagolitic în parcul pustiu:
je, ce, şa, şci plus x, igrec, zet,
şi tu râzi răsunător: „Cum spunea conducătorul vostru –
nu cunosc nimic mai bun decât abracadabra”.

XVI

După un sfert de veac, tramvaiul, semănând cu o coloană
vertebrală, aprinde o scânteie pe cerul întunecat
ca un salut civil ferestrei ce s-a stins
pentru veci. Un caravaggio este egal cu doi bernini,
prefăcându-se într-un fular de lână
sau într-o arie de Operă. Metamorfozele
rămase fără supraveghere
continuă din inerţie. Alte obiecte,
se conservă în acea stare în care le-ai lăsat,
din această cauză ele nu mai sunt accesibile
nimănui. Manifestarea loialităţii? Pur şi simplu
înclinaţia spre monumentalitate? Sau viitorul
năvăleşte cu forţă în uşă, şi sufletul curat
capătă în ochii noştri statutul de obiect clasic,
de lemn roşu, de ou Faberge?
Probabil ultima. Şi asta, la rândul său, e metamorfoză,
şi tot e meritul tău. Acum, nu am din ce să împletesc
o coroană, să-ţi împodobesc tâmpla spre
finele acestui an deosebit de secetos.
Într-un apartament prost amenajat, dar spaţios,
ca un câine ce a rămas fără păstor,
mă pun în patru labe
şi rod cu ghearele parchetul, de parcă sub el –
fiindcă de acolo vine căldură –
se ascunde existenţa ta de acum.
În celălalt capăt al coridorului drăngănesc blidele;
după uşă foşnesc poalele, suflă curentul.
„Vertumn, – şoptesc, lipindu-mă cu obrazul umed
de pardoseala cafenie, – Vertumn, întoarce-te”.

Erau acolo Jack şi Lucinda,
care au petrecut trei ani meşterind banjo
la care niciunul dintre ei nu a cântat vreodată,
dar plantele înfloreau în apartamentul lor puturos de lângă Gowanus,
deci, nu mai conta.
Persista întrebarea:
Cine dracu’ sunt eu
şi ce naiba am făcut până acum?

Apoi au fost Katie şi Todd cărora le plăceau
icrele şi vrăbiile.
Ei au vrut să aibă un copil şi slavă dracului nu l-au făcut.
Când Katie l-a părăsit, a aruncat în aer motocicleta lui Todd
şi copiii din mahala au fugit până la bloc pentru un moment
ca să vadă bucăţile împrăştiate
apoi s-au întors la baschet şi la loviturile bong.

Vroiam să o facă
pentru toţi oamenii de pe planetă. Am vrut cancerul ei şi dorinţa lui insaţiabilă pentru fete obeze
la Target
să fiu bătut până la moarte;
să le demonstrez crainicilor TV ai secolului 21
că nimeni nu înţelegea ce naiba îndrugă ei acolo
când prezintă ştiri la TV
că mariajul era pe moarte ca o femeie obeză
în secţia cu lenjerie
din Target-ul local.

Era straniu,
ca şi cum oamenii nu divorţaseră,
dar mai mult de atât, ca şi cum erau pe moarte –
târându-se în pământ cu viermii şi rădăcinile
pentru a se ascunde îngroziţi
în timp ce copiii lor alergau spre autobuzul şcolar şi spre Batmobile
şi Cuptorul EZ care, desigur,
niciodată, niciodată, niciodată,
nu lua foc.

Din cauza asta vroiam să-mi bat poştaşul
şi femeia care mi-a vândut cablul de internet
şi pe Lou ¬– băiatul de la telefon,
de parcă toate ar fi fost o reflecţie despre cum am uitat să vorbim
unul cu altul.
Dar nu a fost
Era vârsta.
Era vârsta când se rod pantalonii căsniciei,
neîngrijiţi. Un crac ros la genunchi,
altul – în zona perineului.
Era o haină aiurea – cusătura strâmbă, cu tivitura pe dinafară
şi eu ştiam asta.

Apoi m-am însurat.

Opt ani mai târziu,
amicul meu Stu mi-a spus:
Cum păstrezi legătura?
I-am spus:
Dacă vrei să rămâi aproape, fii aproape.
Dacă vrei să fii îndrăgostit,
fii îndrăgostit.
E ca şi cum te uiţi la TV.
Ca ping pong-ul după cină.
Ridici mingea, ridici
paleta.

Dar cine dracu’ am fost eu?

În unele dimineţi, mă trezesc şi nu-mi pot lega şireturile.
Am patruzeci şi patru de ani şi nu pot să prăjesc o felie de pâine.
Puştoaica mea plânge fiindcă are mâinile ude;

soţia mea se dezbracă în faţa ferestrelor deschise.

Ce ar trebui să fac?

Mă trezesc.

Spun bună dimineaţa.

Îmi îmbrac pantalonii.

cu degetul înfipt în mandarină,
privirea mea se-ndreaptă către omul
ce-aşează peste un teren de joacă
asfaltul, şi mandarina împărţind-o-n două,

las două bucăţi pe buza mesei roasă.
e ora patru, lumina nu s-atinge
de orice lucru. în lumina asta slabă
îmi trec ca printr-o maşinărie faţa

schimbată, în osul frunţii o fisură de un deget
din care nu ştiu ce ar vrea să iasă.
nu-i floare, nu se va deschide.
trage de timp sau îşi arată colţii.

suntem la capătul puterilor, de-aici din geam
oraşul se vede altfel. o pajişte. spre centrul ei
vom merge în juma de oră cu toţii
coborînd din casa presei vom merge-n staţii.

acolo, unde soarele se-neacă printre blocuri
se sprijină de stâlp omul acela negru
şi, obosit, cu mâneca îşi freacă obrazul.
asfaltul este pus, e moale încă. noi vom ocoli.

cu grijă – drumul e fierbinte si lunecos.
în boxa lui să-şi schimbe haina intră omul negru,
degetul meu murdar îi desenează calea
pe suprafaţa sticlei lăsând o urmă grasă.

până s-aşterne noaptea între două rânduri de case.
strada se va desface ca o palmă fara viata.
E ora patru, casa presei zace. în juma de oră vom vedea
de-aproape zgârietura de pe geamul maşinii.

pe partea cealaltă, în cabina telefonică, în cadrul ei de metal,
un om oarecare pune fără grabă receptorul în furcă.
îl văd de departe cum îşi netezeşte cu două degete
biletul de autobuz.

pe partea cealaltă e o vegetaţie răscolită.
cu ochi tulburi şi mâini isterice ne aşteaptă.
o să ne înghită. o să ne pierdem în inima ei verde.

inima ei verde se luptă cu inima noastră.
mâinile ei flutură şi se desprind una câte una.
o umbră de animal cât zece oameni prinşi în gândurile lor
calcă peste maşini, intră în capul acestor fiare

şi nu simte nimic. dar o să trecem şi noi pe partea cealaltă,
să o urmăm. iată se ghemuieşte talpa ascunsă în pantof.
scrâşnetul metalului palpabil, boarea de vânt în faţă, ne verifică.

între noi e o distanţă atât de mică, încât nu se pune.
dar eu merg acasă la mine, iar ceilalţi habar nu am.
şi dacă ajungem cu bine de partea cealaltă,
o să ne împrăştiem.

celulele noastre se vor dezlipi firesc una de alta.
doar un halou de lumină şi praf înecăcios
va rămâne din noi.

purtat spre case, spre patul în care ne este bine,
spre gâtlejul palid pulsând ritmic,
sub acoperişul înalt,
învăluiţi în întuneric şi cu alte mâini, pline de dragoste, peste noi.

iată de ce scriu aceste rânduri –

ai putea te rog să-mi aduci nişte apă?

nu pot să fac nici doi paşi spre chiuvetă,

mă împiedică arta fericirii.

Când îmi aduci apa

asigură-te că e în pahar.

Apa ar trebui mai degrabă dusă în pahar

decât de curenţi în calea lor spre ocean.

Aceasta e arta fericirii.

Dar intr-o zi ea va ieşi din vas,

însă apa mai degrabă ar trebui dusă de corp,

decât de curenţi în drumul lor spre ocean.

Dar într-o zi ea va ieşi din corp,

însă nu te îngrijora acum.

Aceasta e arta fericirii.

Când apa intra in noi ea devine

delirantă, se apucă să întoarcă lucrurile din calea lor,

începe să formeze o opinie şi să o exprime,

vede ceea ce nimeni altcineva nu a văzut.

Din câte poţi observa – mor de fericire.

Te rog sa chemi chirurgul aici

ca sa mute ziua aceasta –

nu vreau sa mor de fericire.

Ce e un pahar de apă pentru tine?

Ce e un sunet de telefon sau două?

aşa am dus-o o habă de vreme
apoi zilele au devenit albe şi reci ca faianţa din coridor si ceva
se ţesu acolo în corpul meu iar mintea mi se dezlână de tot
că mă pomenisem iubindu-i pe toţi aşa
că vroiam sa le ling cavernele cu limba
mai ales catiei
ce se îmbăla cu unul in 7
sa le sărut ochii ftizici – cu albuşul cafeniu si cu pupila gălbuie –
copiilor somnambuli dimineţile

asistentele medicale nu erau porno
deşi pulpele lor bătrâne incubate undeva în sinapse
îmi sfârtecau măruntaiele
îmi întorceam privirea sfios
alimentându-mi încetul cu încetul miopia cu
biologia de clasa a opta
aşa am învăţat pe de rost fiziologia alveolelor

şi cum împotmolit in cărnurile mele pubere
nu mă visam căpitan al galionului
în reverii
mă aventuram mai degrabă prin mlaştini de neon
ne aciueam pe întinderi înlănţuite de tuburi vinete
era si piticul vovan pe acolo
aortele ni se desprindeau de trupuri şi se unduiau în sisteme conductoare
eram instalatorii ţevilor ieşite din branhii
ai spiţelor venite din amintirile cu zile palide
cu pereţii blocurilor în caverne
când betonul hârâia şi sputa ieşea din spărturile duhnitoare
inhalam substanţele după care absenţa e mată şi caldă
încât uitam de noi înşine
şi nimic nu irita ochiul albastru

La piaţă centrală erau foarte mulţi pepeni verzi.
Fetiţa îl întrebă dacă o să se descurce, el dădu afirmativ din cap.
Maxim îşi găsi un loc sub un copac, se aşeză şi scoase din geantă un borcan de 1, 5 l, plin cu spirt, în care plutea un pui mort, pe borcan era lipită o foaie pe care scria 43 lei, a pus borcanul în faţa lui şi a început să aştepte.
Toţi îl priveau straniu, o babă a aruncat o piatră în el. Dar nimeni n-a întrebat nimic.
Maxim suferea enorm ,doar că mutra lui, în acel moment, nu exprima emoţii, doar puţin un picior a început să-i tremure.
Era spre seara şi nimeni nu l-a întrebat nimic depre borcanul cu pui , nemaivorbind
să-l cumpere.

-Bună seara, îi zice un poliţist , îmbrăcat în cămaşa de la uniforma poliţionească, pantalonii fiind blugi.
-Ce aveţi în borcan?
-Pe prietenul meu ,zice maxim ,care a murit ieri, şi înainte să moară mi-a zis să-l vănd la piaţa centrală. Acolo unde totul se cumpără şi se vinde
-Tu eşti beat, sau tâmpit. Uite, îţi dau 5 minute, dacă nu te cari de aici, te iau la secţie şi acolo fii sigur că borcanu îţi va fi spart de cap cu tot cu prietenul tău.
Maxim a încercat să se apţină, dar o lacrimă i s-a prelins pe nas. A început insistent ceva să repete:
-Prietenul meu e mort. prietenul meu e mort…
Eu nu vreau la poliţie, eu nu vreau la poliţie…
-Dacă nu vreai la poliţie i-aţi castrafuţele şi freac-o din acest loc, îi zice poliţistul, deja foarte nervos
-Nu domn poliţist eu nu vreau să plec, prietenul meu are sa plângă, el m-a rugat mult să-l vând la piaţa centrală acolo unde totul se cumpăra şi se vinde. Maxim îşi făcu semnu crucii doar pe jumătate

-Tu îţi baţi joc de mine? Tu vrei un glonte în cap? Uite ce , eu nu vreau să am de a face cu nebuni, am dispoziţia la pâmânt
Maxim şi-a strâns capu în mâini şi clatinându-se repeta
Nu vreau, nu vreau, nu vreau
-Gata .
Poliţistul îl înşfăcă de o mâna şi-l trăgea din urma lui, maxim îşi luă geanta şi borcanu.Poliţistul îl băgă într-o maşină răblăgită , îi trînti uşa în nas şi zise o înjurătură.

La secţie mai erau câţiva boschetari, închişi într-o celulă improvizată, care erau foarte liniştiţi şi oarecum deprinşi cu atmosfera, unul din ei era murdar de vomă.

Un poliţist foarte tânăr care semăna a zăk îl întrebă:
-nume , prenume
-eu?
Dumneata sau eu vorbesc cu pereţii
Mă numesc maxim, dar numele, am uitat să o întreb pe mama
-Haha, auzi, el ne crede pe noi tâmpiţi, îi zice tânarul poliţist celuilat poliţist, care şedea în spatele lui maxim
-Dă să-i bag bastonul într-un loc poate îşi va aminti şi numele şi adresa şi telefonul.
-Nu Alioşa, las ca ne decurcăm şi făra chestii masochiste, poate chiar nu ştie şi zâmbi cu un fel de răutate.
Poliţistul tânar îşi întoarse privirea către maxim care şedea nemişcat şi privea o muşcată demult uscată, pe o masă de lângă fereastră.
- Îţi plac florile? întreabă tânărul poliţist
- Îmi plac florile uscate, ele miros a putreziciune.
- Cam greu o sa ne fie cu tine maximushka, acte n-ai, numele nu-l ştii, unde locuieşti nici vorbă.
- Eu vreau lânga acel om, maxim arată cu degetul spre un boschetar mai tinerel din fundul celulei.
- Pai se poate de organizat, dar trebuie să ne spui ceva despre tine. De ce ai venit să-ţi vinzi… poliţistul arată cu degetul la borcanul în care plutea puiul.
- El e prietenul meu, el a murit două zile în …
- Asta ştiu, cum tu îţi închipui că cineva ar dori sa-ţi cumpere rahatul ăsta?
- Nu e rahat, e prietenul meu el m-a rugat să-l vând la piaţa centrală acolo unde totul se vinde şi se cumpără.
Poliţistul trânti cu pumnul în masă.a scos pistolul şi-l băgase în gura lui maxim care, în loc să-i fie frică ,a început să zâmbească, apoi a început să râdă isteric, cam înfundat din cauza ţevii pistolului, ce zăcea în gura lui

-Alioşa, el e pierdut zice tânărul poliţist, care îşi puse arma la loc.
- Îţi zic dă să-l batem
-Văd ca şi tu eşti nebun. De ce sa-l batem, daca el nu simte frica, el e dus mintal, e pe altă lume. Alioşa, e şi-l bagă în celulă lângă acel boschetar mai tinerel, vedem noi mâine ce facem cu el.
Maxim fu luat de mâna şi azvârlit în celulă. Stătu un pic pe gânduri apoi se apropie de boschetarul tânar, îl cuprinse şi adormi.

zăk-deţinut