peisaj cu variaţii

irinei vasiliu

I
tu ai plecat ca o viespe ce se vaietă să adulmece
noi culori şi fructe
acum golul se înşiră în cameră
ca nişte cearşafuri pe sfoară
din ele picură ceva vâscos
eu mă apropii de podea şi miros
aduce a moină în două cu lipsă
a oricărui miros
a oricărei vieţi

când vreau să înţeleg ceva privesc la mâinile oamenilor
unele sunt groase şi moi
altele sunt acoperite cu piei imaculate
încât la atingere simt gheaţa, inerţia
apoi te văd pe tine
tu îţi îndrepţi palma spre lanterna aprinsă
priveşti prin palmă şi vezi contururile falangelor
carnea ce le acoperă e aproape transparentă, roşie
degetele tale se încleştează, iau o formă

II

în această vreme oraşul e o paletă de pictor
din care pe margini se scurge agale verdele
lumina emită aerul şi devine sură
se îmbibă în clădiri
pe suprafeţele plate se preling degete de rugină
pe argintul cupolei se reflectă petele negre ale păsărilor
prin pupila copilei, ca un slideshow, trece mişcarea de pe străzi
trece tot ce e clădit din piatră şi uită de sine însăşi

III

să ştii, gândurile mele sunt clădite din bolovane rugoase de gheaţă
colţurile lor sunt mai ascuţite decât vântul venit dinspre nord
uneori în gândurile mele se aud şoapte, gângâituri
ca şi cum mai mulţi deodată au intrat acolo şi se roagă
ochiul meu priveşte ispititor în jur şi nu simte nimic
această privire înafară e mai grea decât privirea înăuntru

IV

din gât iese vocala „î”
ca o aluzie la târâie-te, încolăceşte-te, îmbracă-te în mâl,
îmbracă-te pur şi simplu în „î”, într-un scremut continuu
în interiorul meu, aproape de inimă, îmi construiesc propriul auschwits
acolo se află întunericul meu personal şi larva mea iubită
acolo negreaţa sub presiunea şoaptelor celor schingiuiţi
se îndoaie, se întinde, se plasticizează

dacă osul stern ar fi din sticlă
ai putea să-ţi apropii ochiul de el
acolo larva ţese un înveliş cu care să mă acopere pe dinafară
moartea ca o cârpă umedă
se dilată, se împrăştie odată cu timpul

V

pe nişte trepte umede din interiorul blocului
de câteva zile îngălbeneşte o pată de lapte
femeile care au fost cândva apte
să nască, să râdă, să plângă
acum trec pe alături şi nimic nu le zgârâie ochiul

VI

uneori eu mă aflu în cameră
unde liniştea e plată asemeni pereţilor
în lume sunt locuri în care liniştea e atât de netedă
încât auzi cum ceva foarte aproape se descompune
deasupra corpului apar fâşii de sunete
funii împletite din vocile celora de dinainte

VII

această scrisoare e de la iubita ta salcia sălbatică
e scrisă cu dungi încovoiate
în urma privirii incandescente în foaie
ce este în stare să nască alfabetul
contururile scârbei noastre, absenţei în genere

VIII

toate culorile ce intră în mine se preling prin vene
prin filamentele sistemelor interioare
circuitul din mine va avea un sfârşit şi cu el se va termina galbenul
ar trebui să-mi dau seama că viitorul nu este o categorie a perspectivei
ca el este permanent, constant
ca un flux a oricărei materii pe circumferinţă

Anunțuri

8 comentarii

  1. iata cred cel mai bun text postat pana acum pe humanzone – si unul dintre cele mai puternice texte pe care le-am citit in ultima vreme, in general.
    imi place tot – e un text complet, e sustinut puternic pana la capat si-i ft ft frumos

    „uneori în gândurile mele se aud şoapte, gângâituri
    ca şi cum mai mulţi deodată au intrat acolo şi se roagă”

    prin pupila copilei, ca un slideshow, trece mişcarea de pe străzi
    trece tot ce e clădit din piatră şi uită de sine însăşi

    a, si in plus, nu se simte nicio influenta – si asta se gaseste atat de rar in ceea ce se posteaza si se publica in general. ai o voce ft distincta si ft puternica. deci, cand scoti volumul ca lumea asteapta?

    Răspunde

  2. ‘prin pupila copilei, ca un slideshow, trece mişcarea de pe străzi
    trece tot ce e clădit din piatră şi uită de sine însăşi’

    chestiile astea construite din piatra, construite cumva sa ramana, sa dureze, dar care uita de sine. si cum personajul uita de sine cand priveste si pe retina nu ramane nimic, totul e un fel de flux continuu al atentiei, si tot fluxul asta se materializeaza inauntrul tau / iese afara prin discurs, lucrurile pe care le faci in ‘intunericul tau personal’ si care pot naste ‘contururile scârbei noastre, absenţei în genere’.

    ‘eu mă apropii de podea şi miros
    aduce a moină în două cu lipsă
    a oricărui miros
    a oricărei vieţi’

    imi place taretare asa:)

    Răspunde

  3. Vadim,
    Poemul are un foarte bun potential, mi-a placut atmosfera si fluenta discursului, dar mai trebuie, cred eu, lucrat…
    Cateva remarci, in graba.
    Sintagme nefericite, la limita ridicolului uneori:
    „viespe ce se vaietă”;
    „aduce a moină în două cu lipsă
    a oricărui miros” – inteleg ce vrei sa spui, dar e o exprimare nefericita, ambigua, ma mir ca Alex n-a sesizat-o, ba dimpotriva…;
    „mîinile (…) sunt acoperite cu piei imaculate – nefericit, mana presupune piele…;
    „lumina emită” – probabil „imita”;
    „pe argintul cupolei se reflectă petele negre ale păsărilor” – poate pasarile ca niste pete negre?;
    „întunericul meu personal” – e suficient, cred, intunericul meu;
    „femeile care au fost cândva apte să nască” – stangaci, inabil;
    „ce este în stare să nasca alfabetul” – nu-mi place, nu e plastic exprimat, e multa aproximatie aici si in alte parti;

    titlul mai corect si mai potrivit al poemului: „peisaj cu variatiuni”;
    atentie la greselile de ortografie, jenante.

    Răspunde

  4. pentru ca m-ai rugat sa iti atrag atentia daca gasesc vreo grseala: cuvantul „nolovan” la plural: „bolovani” nu „bolovane”, dar poti sa-l lasi asa oricum (zi si tu ca e licenta poetica etc)

    Răspunde

  5. uitati-va ce comentariu fain a facut vasile garnet. uite asa trebuie de comentat vasile, nu cum o faci tu de obicei, nu stiu cum cazand de cele mai multe ori intr-un subiectivism exagerat. ma rog, sa „n-o incep”.

    deci foarte bine ce se intampla mai nou in literatura basa.

    Răspunde

  6. Text minunat, imbina forta cu rafinamentul si ne convinge ca autorul are un acut spirit de observatie, nu doar o viziune poetica asupra lumii. Nota maxima!
    Titlul poate fi schimbat. Peisaj e cam neutru, se cere un titlu mai dur, mai socant.
    Astept noi poeme purtand marca vasiliu.

    Răspunde

  7. Inceputul mi-a placut mai mult decit sfirsitul poeziei.
    Mi s-a parut ca se pierde putin din intensitate, poate ar trebui mai multa dinamica. Cuvintul „piatra” e cel care imi ramine in minte dupa ce sfirseste.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s