Lună / ianuarie 2009
maNdariNE
„Inimile celor patru” de Vladimir Sorokin
6, 2, 5, 5…
Momentul Sorokin este unul necesar în literatura rusă contemporană.
Romanul său, Inimile celor patru, poate cea mai înfiorătoare carte ce mi-a fost dat să citesc vreodată, îmi susţine afirmaţia. Îl văd perfect integrat în ceea ce s-ar numi proza obscură rusă, de la Gogol încoace, prin Dostoievski, Agheev, Bulgakov, Platonov, Mamleev, Erofeev. Şi asta fiindcă Rusia rămâne în esenţă neschimbată, aceeaşi iraţională şi lugubră scenă de teatru, unde lucrurile se întâmplă dintr-o anumită inerţie malefică a conştiinţei. Despre o astfel de Rusie scrie şi Sorokin. O Rusie în călduri, în care puterea nu e a nimănui şi e a tuturor, în care orice act se bazează nu pe raţiune, ci pe o materie cenuşie fără formă.
de dragoste
Paharul se răstoarnă pe masă
fără zgomot. Cârduri de păsări
trec peste oraş, o ploaie oarbă.
Trăsăturile tale mă liniştesc.
Te privesc şi apa umflă lemnul
şi culorile se îneacă de la timp
Vălul tău alb aruncă pe mine scame.
Le iubesc. Tu îmi alungi tristetea.
Lucrurile au în ele un aer blând.
Tresar şi-mi răspund la chemare.
Dragostea mea e cu tine ca la-nceputuri,
citesc pe buzele oamenilor.
Sunetul s-a sfârşit. Ce bine.
Toţi dau din mâini, nu au linişte.
Eu mă uit vrăjit la paharul acesta.
El cade încet pe masă.
human zone 