„Inimile celor patru” de Vladimir Sorokin

original_inima_celor_patru

 

6, 2, 5, 5…

 

Momentul Sorokin este unul necesar în literatura rusă contemporană.

Romanul său, Inimile celor patru, poate cea mai înfiorătoare carte ce mi-a fost dat să citesc vreodată, îmi susţine afirmaţia. Îl văd perfect integrat în ceea ce s-ar numi proza obscură rusă, de la Gogol încoace, prin Dostoievski, Agheev, Bulgakov, Platonov, Mamleev, Erofeev. Şi asta fiindcă Rusia rămâne în esenţă neschimbată, aceeaşi iraţională şi lugubră scenă de teatru, unde lucrurile se întâmplă dintr-o anumită inerţie malefică a conştiinţei. Despre o astfel de Rusie scrie şi Sorokin. O Rusie în călduri, în care puterea nu e a nimănui şi e a tuturor, în care orice act se bazează nu pe raţiune, ci pe o materie cenuşie fără formă.

 

Inimile celor patru e un roman care sfidează orice limită a conştiinţei umane. Decoperi în el o lume în care totul e posibil şi admisibil: de la scene sângeroase până la iraţional, la pornografie, ultraviolenţă, grozăvii de tot felul, care sfidează raţiunea, acţiune ca-n filme desfăşurată contra cronometru, dar şi scene emoţionante, inocente ce-ţi dau un răgaz sau poate o speranţă că toată constucţia asta brutală are undeva, sus, o privelişte largă, ce va căpăta în ansamblul ei un sens. Sorokin îşi supune cititorul unui test de supravieţuire. În esenţă, este acelaşi test prin care trec şi personajele sale.

 

Cei patru – un bărbat, o femeie, un bătrân şi un copil – formează o grupare totalitară, o familie ucigaşă, care urmează orbeşte un scop bine definit. Miza pare a fi imensă pentru că cei patru fac uz de toate mijloacele posibile, unele neînchipuit de crude, pentru a-şi atinge scopul. La prima vedere, acţiunile lor nu par a avea nicio justificare moral‑umană. Gradul de atrocizare este atât de ridicat, încât cititorul rămâne fără alternative — nu poate decât să urmărească până la capăt firul narativ, în speranţa că va descoperi elementul ce pune în mişcare acest scenariu apocaliptic. Structurat ca un puzzle, romanul lasă loc mai multor interpretări. Poate fi privit, de exemplu, ca o metaforă a proporţiilor pe care le poate căpăta o idee, în momentul în care aceasta este proiectată în misticism. Investit cu credinţă, orice nonsens poate deveni o incomensurabilă sursă de putere. Iar atunci când eşti foarte aproape de atingerea scopului, limitele raţiunii devin din ce în ce mai fade, până la dispariţia lor — niciun sacrificiu nu este prea mare şi nicio crimă îndeajuns de cumplită.

 

Totuşi miza acestei cărţi mi se pare a fi alta. Cel puţin asta este senzaţia pe care o ai când ajungi în sfârşit la ultima pagină. Atunci când te pregăteşti să pătrunzi într-un nou cerc al lui Dante, descoperi epuizat că nu există nicio vedere largă de pe acoperiş, ci doar un subsol gol şi întunecat. Sorokin nu dă nicio explicaţie. În numele a ce sau al cui s-au săvârşit toate crimele şi sacrificiile la care eu, ca cititor, am luat parte? Ai senzaţia că undeva intuieşti răspunsul, că într-un fel ştii — dar câţi dintre cei care vor parcurge acest scenariu, îşi vor asuma riscul de a păşi în această dimensiune?

 

Aş trasa aici o paralelă cu ceea ce încerca să obţină Dostoievski în Crimă şi pedeapsă. Ambele cărţi sunt fixate pe experienţa crimei, pe actul omuciderii fără culpă, justificat prin credinţă. O diferenţă de luat în seamă ar fi faptul că, în timp ce la Dostoievski ucigaşul Raskolnicov, hăituit de propria conştiinţă, cedează în faţa legii divine, personajele lui Sorokin rămân puternice până la capăt, având conştiinţa nepătată şi inimile curate, ca ale unor copii. Şi atunci te întrebi cum au reuşit ei să-şi păstreze inocenţa, cum ajuns la capătul drumului întregi, în timp ce tu, cititorule, aşezi alături cartea, cu senzaţia unei pierderi iremediabile?

 

Inimile celor patru. Vladimir Sorokin / Traducere din limba rusă de Mihail Vakulovski. Editura ART, Bucureşti, 2008

 

 
 
 
 
 

 

Anunțuri

5 comentarii

  1. asta tu andrei ai scris? faina kestia asta. am in vedere ce-i scris mai sus despre inimile celor patru.

    1 nasol ca am putine sanse sa gasesc in librarii din kisinau [sa comand oare prin posta? ]

    2 „La prima vedere, acţiunile lor nu par a avea nicio justificare moral‑umană”…

    n-am inteles din textul de mai sus daca pana la urma sunt sau nu justificate dpdv moral actiunile celor patru. apropo e bine zis oare „moral-umana”? mie nu-mi suna bine. [dar eu nu ma pricep asa ca as putea gafa]

    3 si cel mai important pt mine cel putin, ti-a placut sau nu cartea?

    in rest o kestia taaaare faina ai scris tu[?] gamarts.
    unul eu mi-as dori f mult sa citesc aceasta carte mai ales dupa ce-am citit cele de mai sus

    vedeti ce se intampla cu un om cand el devine serios?? ma gandesc sa ma las de baut pt totdeauna, cel putin vreau si eu sa fiu serios 😦

    Răspunde

  2. Hose mi-a parut bine
    1. am sa-ti trimit cartea, daca vrei, prin posta sau prin cineva.

    2. ideea este ca personajele stiu ca merg la mari sacrificii pt cauza lor, si cauza lor justifica orice crima (ex.> cand isi ucid cei mai apropiati si mai dragi oameni), ceea ce pentru mine nu ar fi justificabil cu nimic. poate m-am exprimat defectuos. dar ce vroiam sa spun – ca odata ce inaintezi cu lectura, dai peste momentele astea crude de sacrificiu, si iti dai seama ca tre sa fie ceva la sf cartii, o miza uriasa. „moral-umana” – adica valorile de baza umane.

    3. ce sa-ti spun. cartea e de groaza, multa cruzime, personaje absurde, violenta. a fost o lectura grea, sorokin la faza asta nu are inima. na, e scriitor, are cap. mie mi-a placut ideea de ansamblu, si asta abia la cateva saptamani dupa ce am terminat-o, dupa ce am scapat de imaginile din carte si am ramas doar cu ideile. e f neagra cartea, deci nu o recomand la toata lumea.

    Răspunde

  3. interesant scris. cred ca as vrea si eu sa citesc cartea. o s/o iau de la hose.

    cred ca ce ai scris despre Rusia, adica despre irationalitate, lugubru. inertie malefica a constiintei, e frumos spus, dar e aberant

    Răspunde

  4. Vadim, privet! Tu cum ai scrie despre Rusia? Stiu pe cineva ft interesat de cultura underground ruseasca – in ideea unui articol. Daca simtiti ca aveti ceva de povestit in directia aceasta, va pot pune in legatura.

    Răspunde

  5. Eu din Dostoievski „Crimă şi pedeapsă” am aflat despre evolutia constiintei umane care necesita demonstratie stiintifica a faptului ca femeia e om, posibil Dostoievski a plasat informatia strategic, posibil lumea descrisa necesita demonstratia ca omul este om.
    mersi pentru prevenire despre carte, eu m-am saturat de lume neagra

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s