nu ajunge nici cât să-ţi pui o dorinţă.
vântul târăşte pe carosabil o floare, o pungă umflată cu aer,
o umbră de animal cât zece oameni prinşi în gândurile lor.
pe partea cealaltă, în cabina telefonică, în cadrul ei de metal,
un om oarecare pune fără grabă receptorul în furcă.
îl văd de departe cum îşi netezeşte cu două degete
biletul de autobuz.
pe partea cealaltă e o vegetaţie răscolită.
cu ochi tulburi şi mâini isterice ne aşteaptă.
o să ne înghită. o să ne pierdem în inima ei verde.
inima ei verde se luptă cu inima noastră.
mâinile ei flutură şi se desprind una câte una.
o umbră de animal cât zece oameni prinşi în gândurile lor
calcă peste maşini, intră în capul acestor fiare
şi nu simte nimic. dar o să trecem şi noi pe partea cealaltă,
să o urmăm. iată se ghemuieşte talpa ascunsă în pantof.
scrâşnetul metalului palpabil, boarea de vânt în faţă, ne verifică.
între noi e o distanţă atât de mică, încât nu se pune.
dar eu merg acasă la mine, iar ceilalţi habar nu am.
şi dacă ajungem cu bine de partea cealaltă,
o să ne împrăştiem.
celulele noastre se vor dezlipi firesc una de alta.
doar un halou de lumină şi praf înecăcios
va rămâne din noi.
purtat spre case, spre patul în care ne este bine,
spre gâtlejul palid pulsând ritmic,
sub acoperişul înalt,
învăluiţi în întuneric şi cu alte mâini, pline de dragoste, peste noi.
human zone 