Marriage Pants

Nu mai ştiu când viforul căcăcios al căsniciei eşuate
se potolise.
Vorbesc despre oamenii cu care am fost la liceu,
la colegiu şi la vilele italiene –
unde puteam să ne uităm la Vezuviu, şi chiar de nu-l puteam vedea,
ni-l imaginam,
şi dacă nu eram în stare nici de asta,
ne jucam cu sunetul cuvântului
în timp ce se încolăcea ca nişte amanţi în călduri
în jurul gâturilor noastre.

Erau acolo Jack şi Lucinda,
care au petrecut trei ani meşterind banjo
la care niciunul dintre ei nu a cântat vreodată,
dar plantele înfloreau în apartamentul lor puturos de lângă Gowanus,
deci, nu mai conta.
Persista întrebarea:
Cine dracu’ sunt eu
şi ce naiba am făcut până acum?

Apoi au fost Katie şi Todd cărora le plăceau
icrele şi vrăbiile.
Ei au vrut să aibă un copil şi slavă dracului nu l-au făcut.
Când Katie l-a părăsit, a aruncat în aer motocicleta lui Todd
iar copiii din mahala au fugit până la bloc
ca să vadă pentru un moment bucăţile împrăştiate
apoi s-au întors la baschet şi la loviturile bong.

Vroiam să o facă
pentru toţi oamenii de pe planetă. Am vrut cancerul ei şi dorinţa lui insaţiabilă pentru fetele obeze
de la Target
să fiu bătut până la moarte;
să le demonstrez crainicilor TV ai secolului 21
că nimeni nu înţelege ce naiba îndrugă ei acolo
când prezintă ştiri la TV
că mariajul e pe moarte ca o femeie obeză
în secţia cu lenjerie
din Target-ul local.

Era straniu,
ca şi cum oamenii nu divorţaseră,
ba chiar mai mult, ca şi cum erau pe moarte –
târându-se în pământ cu viermii şi rădăcinile
pentru a se ascunde îngroziţi
în timp ce copiii lor alergau spre autobuzul şcolar şi spre Batmobile
şi Cuptorul EZ care, desigur,
niciodată, niciodată, niciodată
nu ia foc.

Din cauza asta vroiam să bat poştaşul
şi femeia care mi-a vândut cablul de internet
şi pe Lou ¬– băiatul de la telefon,
de parcă toate ar fi fost o reflecţie despre cum am uitat să vorbim
unul cu altul.
Dar nu a fost
Era vârsta.
Era vârsta când se rod pantalonii căsniciei,
neîngrijiţi. Un crac ros la genunchi,
altul – în zona perineului.
Era o haină aiurea – cusătura strâmbă, cu tivitura în afară
şi eu ştiam asta.

Apoi m-am însurat.

Opt ani mai târziu,
amicul meu Stu mi-a spus:
Cum păstrezi legătura?
I-am spus:
Dacă vrei să rămâi aproape, fii aproape.
Dacă vrei să fii îndrăgostit,
fii îndrăgostit.
E ca şi cum te uiţi la TV.
Ca ping pong-ul după cină.
Ridici mingea, ridici
paleta.

Dar cine dracu’ am fost eu?

În unele dimineţi, mă trezesc şi nu-mi pot lega şireturile.
Am patruzeci şi patru de ani şi nu pot să prăjesc o felie de pâine.
Puştoaica mea plânge fiindcă are mâinile ude;

soţia mea se dezbracă în faţa ferestrelor deschise.

Ce ar trebui să fac?

Mă trezesc.

Spun bună dimineaţa.

Îmi îmbrac pantalonii.

Casa Presei. biroul 804 iarna

s-a dus şi ziua asta.
un plod se urca in poala mamei sale.
căldura-i şade-n pântec, înăuntru,
in carnea burţii, stralucind un ghem de raze.

cu degetul înfipt în mandarină,
privirea mea se-ndreaptă către omul
ce-aşează peste un teren de joacă
asfaltul, şi mandarina împărţind-o-n două,

las două bucăţi pe buza mesei roasă.
e ora patru, lumina nu s-atinge
de orice lucru. în lumina asta slabă
îmi trec ca printr-o maşinărie faţa

schimbată, în osul frunţii o fisură de un deget
din care nu ştiu ce ar vrea să iasă.
nu-i floare, nu se va deschide.
trage de timp sau îşi arată colţii.

suntem la capătul puterilor, de-aici din geam
oraşul se vede altfel. o pajişte. spre centrul ei
vom merge în juma de oră cu toţii
coborînd din casa presei vom merge-n staţii.

acolo, unde soarele se-neacă printre blocuri
se sprijină de stâlp omul acela negru
şi, obosit, cu mâneca îşi freacă obrazul.
asfaltul este pus, e moale încă. noi vom ocoli.

cu grijă – drumul e fierbinte si lunecos.
în boxa lui să-şi schimbe haina intră omul negru,
degetul meu murdar îi desenează calea
pe suprafaţa sticlei lăsând o urmă grasă.

până s-aşterne noaptea între două rânduri de case.
strada se va desface ca o palmă fara viata.
E ora patru, casa presei zace. în juma de oră vom vedea
de-aproape zgârietura de pe geamul maşinii.