„Vertumn” de Iosif Brodski

Lui Janni Buttafava

I

Te-am întâlnit pentru prima oară pe latitudini străine ţie.
Piciorul tău nu călcase acolo, însă faima ta a ajuns
în ţinuturile unde fructele de obicei se fac din lut.
Împotmolit până la genunchi în zăpadă, te înălţai alb,
mai mult de atât – nud, în compania copacilor ologi
şi goi ca şi tine, în calitate de specialist
în temperaturi joase. „Zeu roman” –
vestea placa decolorată,
te vedeam ca pe un zeu, deoarece ştiai mai mult
despre trecut decât mine (în acei ani
viitorul nu prea mă interesa).
Din alt punct de vedere, bucălat şi cu părul creţ,
păreai de aceeaşi vârstă cu mine. Deşi nu înţelegeai
nici un cuvânt în graiul localnicilor, intrasem cumva în vorbă.
La început pălăvrăgeam eu: ceva despre Pomona,
râurile noastre cotitoare, vremea capricioasă, bani,
lipsa legumelor, jocul de-a capra cu anotimpurile –
despre lucruri, credeam, accesibile ţie,
dacă nu în esenţă, atunci după tonalitatea generală a tânguirii.
Încetul cu încetul (văitarea este limbajul primitiv
universal; la început au fost probabil
„vai” sau „of”) te-ai apucat să răspunzi:
mijeai ochii, încruntai fruntea; partea de jos a feţei
se topi parcă, buzele se mişcară.
„Vertumn” – ai smuls într-un sfârşit. „Mă numesc Vertumn”.

II

Era o zi cenuşie de iarnă, mai bine spus – incoloră.
Pe măsură ce treceam de la o temă la alta
extremităţile, umerii, toracele
se îmbujorau lent şi se înveleau cu pânză:
căciulă, cămaşă, pantaloni, palton
de culoare verde închisă, pantofi de la Balenciaga.
Se încălzea şi afară, şi tu, uneori, încremenind,
ascultai cu atenţie foşnetul parcului,
întorcând rareori pagina lipicioasă
în căutarea cuvântului exact, expresiei exacte.
În orice caz, dacă nu greşesc,
când mă înflăcărasem de tot şi
ţineam discursuri despre istorie, războaie, secetă,
guvernare proastă, înflorise deja liliacul,
şi tu stăteai pe o bancă semănând din depărtare
cu un cetăţean obişnuit, necăjit de stat;
temperatura ta era treizeci şi şase întreg şi şase.
„Să mergem” – ai pronunţat atingându-mă de cot.
„Să mergem; îţi voi arăta locul în care m-am născut şi am crescut”.

III

Calea spre acolo trecea desigur printre nori
ai căror culoare îi făcea asemeni gipsului, sau marmorei
atât de tare, încât crezusem că aveai în vedere
chiar asta: contururile spălăcite,
haosul, ruinele universului. Dar asta ar fi însemnat
viitorul, în timp ce tu existai
deja. Puţin mai târziu, într-o cafenea pustie,
într-un orăşel adormit şi încins de soare până ce albi,
unde cineva, inventând arca, nu a fost în stare să se oprească,
îmi dădusem seama, că mă înşel auzindu-ţi discuţia
cu o bătrână localnică. Graiul era un amestec dintre
freamătul verde şi murmurul valurilor
albastre şi atât de năvalnic, încât, pe parcursul discuţiei,
te-ai transformat de câteva ori în ea.
„Cine e?” – am întrebat apoi, când am ieşit.
„Ea?” – ai strâns din umeri. „Nimeni. Pentru tine – zeiţă”.

IV

Se făcu puţin mai răcoare. În întâmpinare tot mai des
veneau trecătorii. Unii ne salutau,
alţii priveau în părţi, văzându-li-se doar profilul.
Fiecare dintre ei erau bruneţi.
Fiecare avea în spate o perspectivă impecabilă,
nu erau excluşi copiii. Bătrânilor
aceasta li se sucea ca o cochilie de melc.
Într-adevăr, peste tot era mai mult trecut,
decât prezent. Mai multe milenii,
decât automobile netede. Oamenii şi sculpturile,
pe măsură ce se apropiau şi se îndepărtau,
numărul lor nu se mărea şi nici nu scădea,
dând de înţeles, că ei sunt mărimi constante.
Era ciudat să te văd în ambianţa ta firească.
Însă mai puţin ciudat era faptul, că aproape toţi
mă înţelegeau. Probabil cauza era acustica
ideală, legată de arhitectură, sau intervenţia ta;
în înclinaţia firească a auzului ideal
pentru sunete indescifrabile.

V

„Nu te mira: specialitatea mea sunt metamorfozele.
Cel pe care îl privesc se transformă imediat în mine.
Îţi este la îndemână. Totuşi eşti în străinătate.”

VI

După un sfert de veac aud, Vertumn, glasul tău
pronunţând aceste cuvinte şi simt privirea fixă
a ochilor cenuşii, ciudaţi
pentru cei din ţările sudice. În planul din spate –
palmierii ca nişte ieroglife chinezeşti
zbârlite de tramontană, şi chiparoşii
ca obeliscuri egiptene.
Amiază; balustrada ponosită;
şi chipul muritor al zeităţii e mânjit de soarele
Lombardiei! chip temporar pentru un zeu,
dar pentru mine – unicul. Pleşuv, mustăţile
mai curând a la Maupassant, decât Nietzsche,
torsul turtit pentru un camuflaj atât
de mare. Însă, din alt punct de vedere,
nu eu sunt cel care să mă laud cu diametrul, să mă prefac Saturn,
să cochetez cu telescopul. Nimic nu trece în zadar,
mai ales timpul. Inelele noastre
sunt mai curând inele de copaci cu a lor perspectivă
a cioturilor, decât horă de sat
sau îmbrăţişare. Să te ating pe tine
înseamnă să ating o sumă astronomică de celule,
preţul căreia e mereu destinul,
însă căreia doar tandreţea îi este proporţională.

VII

Şi eu am pătruns în lumea în care gestul şi cuvântul tău
erau incontestabile. Mimetismul, imitarea
erau considerate semne de loialitate. Am deprins arta
contopirii cu landşaftul, cum o deprinsesem cu mobila sau draperia
(cu anii, aceasta a avut efect asupra calităţii garderobei).
Uneori, când vorbeam, din gura mea ieşea
pronumele personal la numărul plural,
şi în degete se trezea vioiciunea ghiorghinului din curte.
Am încetat să privesc înapoi. Nu mai tresăream la
auzul tropăitului în spate. Ca un curent de aer,
simt cu omoplaţii că şi în urma mea
se întinde acum o stradă împrejmuită de colonadă,
că la celălalt capăt al ei albăstresc, ca altă dată,
valurile Adriaticii. Suma lor, desigur,
e darul tău, Vertumn. Dacă vrei – restul,
mărunţişul, cu care uneori infinitul darnic
înzestrează efemerul. Parţial din superstiţii,
parţial, fiindcă el însuşi e trecător
şi este apt pentru a fi fericit.

VIII

„Din acest punct de vedere, unii ca mine –
surâdeai tu – au folos de la fratele vostru”.

IX

Odată cu trecerea anilor a început să mi se pară
că bucuria vieţii a devenit a doua ta fire.
Începusem să mă întreb dacă bucuria e atât de
inofensivă pentru o zeitate? oare zeitatea
nu plăteşte preţul veşniciei pentru bucuria
vieţii? Te eschivai numai. Însă nimeni,
nimeni, Vertumn, nu se bucura firului de apă,
cărămizii bazilicii, acelor pinilor,
durităţii scrisului. Mai mult decât tine! Mult mai
mult. Am avut senzaţia că ai devenit
omnivor ca şi noi. Într-adevăr: vederea, de la balcon,
a pieţei spaţioase, zăngănitul clopotelor,
conturul peştelui, coloratura sfâşiată
a păsării ce se vede doar din profil,
aplauzele laurului amplificându-se în ovaţii,
foşnetul bancnotelor – le preţuiesc doar cei
care nu uită că mâine, în cel mai bun caz poimâine,
toate acestea vor lua sfârşit. Probabil nemuritorii
învaţă plăcerea, capacitatea de a zâmbi din această cunoaştere.
(Fiindcă muritorilor le sunt străine astfel de temeri.)
În acest sens ai folos de la fratele nostru.

X

Nimeni niciodată nu a ştiut cum îţi petreci nopţile.
Nici nu mi-e de mirare, luând în consideraţie
obârşia ta. Odată, după miezul nopţii, în centrul lumii,
te-am întâlnit în compania unor stele palide,
şi tu mi-ai făcut din ochi. Tăinuire? Dar cosmosul nu e
tainic. Din contra: în spaţiu vezi totul
cu ochiul liber, şi se doarme acolo fără plăpumi.
Incandescenţa unei stele obişnuite e atât de mare,
încât, răcindu-se, este în stare să nască alfabetul,
vegetaţia, forma timpului; pur şi simplu pe noi,
cu trecutul nostru, viitorul, prezentul,
etcetera. Noi suntem doar nişte
termometre, fraţi şi surori ai gheţii,
ci nu ai lui Betelgeuse. Tu ai fost zămislit din căldură
şi de aceea eşti omniprezent. Mi-e greu să mi te imaginez
într-un punct separat, chiar şi strălucitor.
De aici vine invizibilitatea ta. Zeii nu lasă
pete pe cearşaf, cu atât mai mult – urmaşi,
ei se mulţumesc asemănării cu piatra
cioplită de mâna omului şi pusă la capătul aleii,
şi rămân fericiţi în minoritate.

XI

Aisbergul pătrunde în tropice. Cămila expiră fumul şi
face publicitate piramidei de beton în ţinuturile nordice.
Şi tu, din păcate, îţi neglijezi cu stăruinţă
sarcinile obligatorii. Cele patru anotimpuri
seamănă tot mai mult unul cu altul,
amestecându-se ca francii, lirele, mărcile,
coroanele, funţii, rublele în portmoneul decolorat
al călătorului înverşunat.
Ziarele mormăie „efectul de seră” şi „piaţa comună”,
însă oasele rod acasă şi în cuşeta din străinătate.
Te uiţi – cu anii se dărâmă şi predecesoarea golanului Cristo
ce fugea prin câmpiile minate.
În concluzie – păsările nu-şi iau la timp
zborul spre Africa, tipii ca mine
tot mai rar şi mai rar se întorc acasă,
chiria se ridică brusc. Nu e destul că trebuie
să trăieşti, mai trebuie să şi plăteşti pentru asta lunar.
„Cu cât clima e mai banală, – ai remarcat tu, –
cu atât mai repede viitorul devine prezent”.

XII

Într-o dimineaţă caldă de iulie temperatura
corpului scade, ca să ajungă la zero.
Masa orizontală din morgă,
începând cu atacul de cord
şi terminând cu împietrirea,
seamănă a materie primă pentru o sculptură
din parc. De această dată
cuvintele nu vor avea efect: graiul meu
nu-ţi mai este străin,
ca să ciuleşti urechile. Şi nu poţi
să intri în acelaşi nor de două ori. Chiar
dacă eşti zeu. Cu atât mai mult, dacă nu eşti.

XIII

Iarna, în gând, globul se turteşte. Latitudinile
se caţără unele peste altele, îndeosebi în amurg.
Alpii nu se împotrivesc. Miroase a îngheţ.
Miroase, aş spune, a neolitic şi paleolitic.
În limbaj popular – a viitor. Fiindcă glaciarul
e categorie a viitorului a cărui timp vine,
când nu mai iubeşti pe nimeni,
chiar şi pe tine însuţi. Când îmbraci hainele
fără intenţia de a le lăsa pe neaşteptate
în odaia cuiva, când nu poţi ieşi
din casă în cămaşă albastră,
cu atât mai mult gol. Am învăţat multe lucruri
de la tine, însă nu asta. Într-un sens anume,
în viitor nu există nimeni; într-un sens anume,
în viitor nu ne pasă de nimeni.
Desigur, acolo peste tot apar morene şi stalactite,
un fel de louvri şi zgârie nori al căror contur e şiroit.
Desigur, cineva se mişcă acolo: mamuţi sau
gândacii-mutanţi din aluminiu, unii dintre ei – pe schiuri.
Însă tu erai zeul subtropicelor cu dreptul de control
asupra zonei cu cernoziom combinată cu cea forestieră –
asupra ţării natale a trecutului. În viitor el nu există,
şi tu nu ai ce căuta acolo. Trecutul se caţără iarna
pe ramificaţiile Alpine, pe dragii Apenini,
punând stăpânire peste poiana cu floricele,
sau pur şi simplu pe ceva verde: magnolie,
ramură de laur; şi nu doar iarna. Viitorul
întotdeauna vine când cineva moare.
De exemplu un om. Cu atât mai mult un zeu.

XIV

Împodobit în culorile zării câinele latră
în spatele trecătorului de culoarea nopţii.

XV

În trecut cei pe care îi iubeşti nu mor!
În trecut ei se transformă ori se ascund în perspectivă.
În trecut reverele sunt mai strânse; singurii pantofi
aburesc lângă calorifer ca ruinele boogie-woogie.
În trecut scaunul rece,
din cauza barelor multe de pe spetează,
seamănă cu semnul înnebunit al egalităţii.
În trecut vântul încă mai răvăşeşte amestecul
dintre alfabetul latin şi cel glagolitic în parcul pustiu:
je, ce, şa, şci plus x, igrec, zet,
şi tu râzi răsunător: „Cum spunea conducătorul vostru –
nu cunosc nimic mai bun decât abracadabra”.

XVI

După un sfert de veac, tramvaiul, semănând cu o coloană
vertebrală, aprinde o scânteie pe cerul întunecat
ca un salut civil ferestrei ce s-a stins
pentru veci. Un caravaggio este egal cu doi bernini,
prefăcându-se într-un fular de lână
sau într-o arie de Operă. Metamorfozele
rămase fără supraveghere
continuă din inerţie. Alte obiecte,
se conservă în acea stare în care le-ai lăsat,
din această cauză ele nu mai sunt accesibile
nimănui. Manifestarea loialităţii? Pur şi simplu
înclinaţia spre monumentalitate? Sau viitorul
năvăleşte cu forţă în uşă, şi sufletul curat
capătă în ochii noştri statutul de obiect clasic,
de lemn roşu, de ou Faberge?
Probabil ultima. Şi asta, la rândul său, e metamorfoză,
şi tot e meritul tău. Acum, nu am din ce să împletesc
o coroană, să-ţi împodobesc tâmpla spre
finele acestui an deosebit de secetos.
Într-un apartament prost amenajat, dar spaţios,
ca un câine ce a rămas fără păstor,
mă pun în patru labe
şi rod cu ghearele parchetul, de parcă sub el –
fiindcă de acolo vine căldură –
se ascunde existenţa ta de acum.
În celălalt capăt al coridorului drăngănesc blidele;
după uşă foşnesc poalele, suflă curentul.
„Vertumn, – şoptesc, lipindu-mă cu obrazul umed
de pardoseala cafenie, – Vertumn, întoarce-te”.

Anunțuri

3 comentarii

  1. Excelent!
    Un poem superb într-o traducere spectaculoasă ce păstrează totuşi naturaleţea.
    În limba rusă Brodski îmi pare mai puţin interesant. Glumesc.
    Multa bafta, Constantin

    Răspunde

  2. iti multumesc constantine pentru intrari si pentru toate comentariile la care nu ti-am raspuns. Chiar e apreciabil faptul ca tot ramai cu noi, desi nu prea se face mare lucru pe blog.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s