Copilul vecinilor a murit la vârsta de o lună
și ei au decis să plece la Big Sur ”să-i celebreze viața”,
iar eu ca un prost am acceptat să le hrănesc câinele –
avea doisprezece ani, blană aspră, pe jumate orb,
pe jumate mort și el, falca de jos i se retrase într-un rânjet silit.
Ce trebuia să răspund la rugămintea soțului?
”Copilul pe care l-ați avut e mort, și ce treabă am eu.
Nici măcar nu te cunosc. Roagă pe altcineva.
Nu-mi place câinele tău. Cred că e hidos.
Și dacă moare în timp ce sunteți plecați?
Ce ar trebui să fac – să vă sun și să vă dau vestea?
Nu vreau să mă bag în asta.
Și dacă nenorocul vostru e contagios?
Însă eu răspunsem: ”Cu plăcere”, și el mă îmbrățișă,
acest Kurt sau Kirk, sau cum l-ar mai chema.
”Siobhan” – soția lui – n-ar fi în stare s-o dea la auspiciu,
plângea el în brațul meu, crustele ochilor i s-au umezit
în spatele ochelarilor de clovn, enormi ca ochii bufniței,
el mă lovea neregulat în claviculă.
Mă sperie atât de mult încât nu eram în stare să pricep
cine e ”ea”, cea la care se referea, apoi mi-am dat seama că e câinele.
Toate sunt ea: copilul mort, soția, iar acum și câinele.
Nu-mi place câinele. Pute. I-ar trebui o baie.
Cine mai spală un câine într-o lună ca asta?
Dar blestemat să fiu dacă voi face asta –
căcatul de câine uscat, mai rău chiar – încâlcit în păr,
culoarea și textura sârmei ruginite
întărite cu tencuială de mucegai puroios.
Câinele scheaună toată ziua – dar toată ziua –
acestea sunt senzațiile ce persistă în interiorul casei.
Afară o lună întreagă era liniște
cu excepția unei singure dăți când paramedicii au venit devreme
încât vecinii își dăduseră seama că se întâmplase
o nenorocire. Nu am avut dubii nici pentru un moment,
se auzea un răcnet înăuntru, constant,
era în legătură cu copilul. Însă câinele nu scheuna până ei plecaseră.
Siobhan, cred că are patruzeci-și-ceva –
Probabil a născut acasă cu apă doula,
bărbatu̕ ei o asista, fără doctor, fără amnio,
fără teste genetice – cred că ei aparțin
unei megabiserici în care pastorul
de mărimea unui stick de pește, din scaunul de pe tribună,
înalță cincizeci de picioare, văzându-i-se dinții înălbiți,
și ei cântă împreună bătând ritmul, cântări creștine,
cu puterea a zece mii, atât de tare cât pot.
”Să celebrăm viața ei”: e fraza pastorului, pun pariu.
Dacă asta îi ajută să îndure totul, e bine.
Tot ce știu e că am de a face cu câinele lor.
Nu am de gând să-l spăl, dar nici să-l duc la plimbare
și am sunat la serviciul de franciză
de unde mi-au trimis un belorus, un puști cu nasul cârn
(Dumnezeu știe care o fi povestea lui),
el a sunat la ușă după jumate de oră.
”Nu pot să plimb câinele” spuse el. ”Nu mă duc.
Câinele scheaună toată ziua – dar toată ziua –
aceasta este atmosfera ce persistă în interiorul casei.
El nu va ieși din casă. Cred că pute.
Mai bine l-ai duce la un veterinar.” Am mers.
Am găsit iarăși unul în cartea de telefoane,
acesta îmi luă optzeci de dolari ca să-i găsească
un dinte pierdut, apoi dădu un preț de o mie de dolari,
prețul testelor. ”Câinele e bătrân,” spuse el. O. Mulțumesc.
Apoi, acasă, am încercat să pretind că sunt stăpânul câinelui,
pipăindu-l (puțin) și vorbindu-i în tonalități
prostești de copil, în timp ce-i dădeam cipsuri de ficat
și biscuiți, aruncându-i osul,
dar, când ațipisem, el zgârie vopseaua ușii de la intrare,
căutând drumul afară.
După, l-am adus în bucătăria vecinilor,
unde era cuvertura și vasele și i-am șters cracii,
el a început să scheaune iarăși, ceea ce face și acum.
Poate că mai persistă ceva în casă.
Poate câinele mirosise seringele mici
și bandajele de pe scări. Ar fi aiurea de tot să
ne ridicăm în odaia unde fusese copilul, în camera
copilului, unde vecinii doreau să fie ochi și urechi,
cu iepuraș roz sau înger zâmbitor sau tapet din
Biblia pentru copii. E ca și cum m-aș afla în spațiul lor privat
în intimitatea lor, în coșmarul lor de noapte.
Poate că ar fi trebuit să-i sun până la urmă.
Nu suport gândul acesta – ar trebui să stea în pace
să plângă pe săturate, ca să trăiască iarăși în casă.
Unde nu contează ce cred sau înțeleg,
oricum niciodată nu va fi așa cum au vrut ei.
Nu știu ce aș putea să fac altceva, decât să-i sun.
Câinele lor – câinele lor bătrân și urât – scheaună după ei,
și nu are de gând să se oprească.
human zone 