Organizare

alaltăieri a fost luni și a început săptămâna mea.

 

cum ies din scara blocului în fața mea se înșiră câteva trepte

care mă scot din văgăună și mă ridică la același nivel cu șoseaua.

 

luni, când eram deja pe trepte și vedeam transportul,

a trecut 166, apoi 116. imediat după, trecuse 129.

m am pus pe alergat să îl prind.

Citește în continuare →

Anunțuri

Năstica

1

 

M am postat în fața oglinzii.

Privirea totuși încă nu s a urcat la chipul reflectat.

A rămas blocată pe boțul de săpun care era pe terminate

Apoi s a îndreptat spre tubul învălătucit cu pasta de dinți

care îmi amintește tot timpul de acele

party horns de la petrecerile de copii.

 

Am scos limba larg. E albuie. Când nu mănânc mai mult

de 20 de ore, tot timpul îmi apar pete pe limbă.

Le simt greutatea. Mă apasă în moalele limbii.

Ana era la lucru.

Avea o filmare importantă. Cică detonau un pod imens.

 

Dar îmi era bine. Ceaiul cu un pesmete l am băut cu plăcere.

De fapt, într o complăcere masochistă.

Care inspiră. Injectează n vene. Te face să dansezi prin casă.

 

Cu o zi mai devreme primisem 50 de dolari tocmai din Israel.

Mă obligasem să îi cumpăr verei mele de mâncare

Cică, dacă i le trimitea direct ei, era să îi bea.

 

2

Am intrat în căsuța de vreo 40 m2.

Năstica, al treilea ei copil pe care încă slujbele sociale nu i l au luat,

Ascuțea creionul cu un cuțit tocit.

Am pus pachetele cu produse unul peste altul.

Mi am mai ținut privirea peste ele să văd dacă s au fixat

Să nu cumva să se răstoarne și să se rostogolească în prag.

De aș avea și eu măcar două pachete din astea acasă.

De aș avea.

 

Nastea nu a reacționat la mine.

Colțul care era destinat bucătăriei m a a atras cel mai mult.

Cand m am dat mai aproape am văzut un ceaun plin cu terci uscat

și doar în mijloc o urmă că cineva luase cu polonicul exact o porție.

 

 

3

Revenit acasă, am raportat finalizarea misiunii caritabile.

Toți erau happy. Mie nu imi ieșea din cap ceaunul cu terci uscat.

Nu imi ieșea din cap boarea sărăciei adevărate, autentice.

Felul in care vărmea ticsea produsele în diverse locuri, improvizând.

Năstica. Pasta mea de dinți. Party horns.

La vilă

 

Priveam hipnotizat la mișcările copilului de opt ani.

Se ținea cu mâna de o țeavă.

De fapt, țevi erau mai multe și

formau un suport pentru vița de vie

– o sileau să se cațăre în sus,

apoi să formeze un acoperiș.

 

Copilul se rotea în jurul țevei ca o stripteuză.

Rugina îi intra între degete iar privirea ei intra în a mea.

Cât rău poți face cu vorbele.

strici totul cu o frază, glumă.

De ce să intervii în dansul ei?

 

Să nu cumva să interzici copilului să facă ce vrea, mi am spus.

Eu tac, de ce nu aș tăcea?

 

Soarele se lăsase aproape de deal și se apropia timpul de plecare.

Strugurii au fost culeși.

Urma să mergem: eu, sora mea tatăl meu și cumnatul.

Să pornim spre casă.

 

Dar ei se agitau încă în jurul bmw ului.

Un obiect mare, ca o furculiță, ieșea de sub mașină.

Furculița opintea mașina în boțurile moale de pământ.

Mai stăm un pic, de ce să nu stăm?

 

Acasă mă aștepta Ana.

Rușinea mă aștepta și ea să vin. Să dăm ochi n ochi.

Copilul îmi arată palma plină de rugină. Uite!

Avea privirea mirată, ochii mari, de parcă a găsit ceva pierdut.

 

În locul banilor pentru chirie,

acasă îi voi arăta și eu Anei mână întinsă, uimit, parcă. Uite!

Mâine trebuie să plătesc chiria,

iar eu desigur bani n am. De ce i-aș avea?

 

 

 

XXX

mă duceam la max să mă uit la tv prin cablu
seara la playboy ziua la filme cu gangsteri

motanul lui roșcat își dădea duhul
se târa dintr-o odaie în alta lăsând urme lichide
ca în filmele cu ciudăţenii extraterestre
șapte zile s-a văitat sub paturi

max şi motanul stăteau în aceeaşi cameră
max întins pe pat aşteptând un deznodământ
felina răgea necontenit sub pat
erau două corpuri interconectate prin suferinţă
pe mine mă bântuiau silicoanele din xxx files

în ziua în care motanul a pierit m-a sunat max
am mers în odaia mică
am luat hoitul (m-a uimit greutatea mortăciunii
motanul nu mâncase nimic după ce se otrăvise cu gingirica
rămasă după o seară cu votcă)
avea ochii deschiși și spălăciți
din gura întredeschisă îi curgea un lichid limpede
îi vedeam dinții gri
l-am aruncat în conducta pentru gunoi de la etaj
am aşteptat să aud bufnitura

mi-am spălat mâinile zece minute

între mormanele de blide nespălate
mă întrebam de ce nu sunt gândaci
max mi-a spus că motanii
secretă un hormon ce respinge gândacii
nu aveam respect față de moarte
din banii pentru o eutanasiere
trimişi de mama lui max de la moscova
am luat cipsuri şi bere

în acele şapte zile
în apartament s-a petrecut un ritual
am fost politicoşi sau ne era frică
să intervenim într-un proces care nu ţine de noi
nu ne băgam în chestii de
moarte

după ce-am aruncat motanul la gunoi
n-am mai trecut pe la max niciodată
trei ani fără porno

”Câinele” de Michael Ryan

Copilul vecinilor a murit la vârsta de o lună
și ei au decis să plece la Big Sur ”să-i celebreze viața”,
iar eu ca un prost am acceptat să le hrănesc câinele –
avea doisprezece ani, blană aspră, pe jumate orb,
pe jumate mort și el, falca de jos i se retrase într-un rânjet silit.
Ce trebuia să răspund la rugămintea soțului?
”Copilul pe care l-ați avut e mort, și ce treabă am eu.
Nici măcar nu te cunosc. Roagă pe altcineva.
Nu-mi place câinele tău. Cred că e hidos.
Și dacă moare în timp ce sunteți plecați?
Ce ar trebui să fac – să vă sun și să vă dau vestea?
Nu vreau să mă bag în asta.
Și dacă nenorocul vostru e contagios?
Însă eu răspunsem: ”Cu plăcere”, și el mă îmbrățișă,
acest Kurt sau Kirk, sau cum l-ar mai chema.
”Siobhan” – soția lui – n-ar fi în stare s-o dea la auspiciu,
plângea el în brațul meu, crustele ochilor i s-au umezit
în spatele ochelarilor de clovn, enormi ca ochii bufniței,
el mă lovea neregulat în claviculă.
Mă sperie atât de mult încât nu eram în stare să pricep
cine e ”ea”, cea la care se referea, apoi mi-am dat seama că e câinele.
Toate sunt ea: copilul mort, soția, iar acum și câinele.

Nu-mi place câinele. Pute. I-ar trebui o baie.
Cine mai spală un câine într-o lună ca asta?
Dar blestemat să fiu dacă voi face asta –
căcatul de câine uscat, mai rău chiar – încâlcit în păr,
culoarea și textura sârmei ruginite
întărite cu tencuială de mucegai puroios.
Câinele scheaună toată ziua – dar toată ziua –
acestea sunt senzațiile ce persistă în interiorul casei.
Afară o lună întreagă era liniște
cu excepția unei singure dăți când paramedicii au venit devreme
încât vecinii își dăduseră seama că se întâmplase
o nenorocire. Nu am avut dubii nici pentru un moment,
se auzea un răcnet înăuntru, constant,
era în legătură cu copilul. Însă câinele nu scheuna până ei plecaseră.

Siobhan, cred că are patruzeci-și-ceva –
Probabil a născut acasă cu apă doula,
bărbatu̕ ei o asista, fără doctor, fără amnio,
fără teste genetice – cred că ei aparțin
unei megabiserici în care pastorul
de mărimea unui stick de pește, din scaunul de pe tribună,
înalță cincizeci de picioare, văzându-i-se dinții înălbiți,
și ei cântă împreună bătând ritmul, cântări creștine,
cu puterea a zece mii, atât de tare cât pot.
”Să celebrăm viața ei”: e fraza pastorului, pun pariu.
Dacă asta îi ajută să îndure totul, e bine.
Tot ce știu e că am de a face cu câinele lor.
Nu am de gând să-l spăl, dar nici să-l duc la plimbare
și am sunat la serviciul de franciză
de unde mi-au trimis un belorus, un puști cu nasul cârn
(Dumnezeu știe care o fi povestea lui),
el a sunat la ușă după jumate de oră.
”Nu pot să plimb câinele” spuse el. ”Nu mă duc.
Câinele scheaună toată ziua – dar toată ziua –
aceasta este atmosfera ce persistă în interiorul casei.
El nu va ieși din casă. Cred că pute.
Mai bine l-ai duce la un veterinar.” Am mers.
Am găsit iarăși unul în cartea de telefoane,
acesta îmi luă optzeci de dolari ca să-i găsească
un dinte pierdut, apoi dădu un preț de o mie de dolari,
prețul testelor. ”Câinele e bătrân,” spuse el. O. Mulțumesc.
Apoi, acasă, am încercat să pretind că sunt stăpânul câinelui,
pipăindu-l (puțin) și vorbindu-i în tonalități
prostești de copil, în timp ce-i dădeam cipsuri de ficat
și biscuiți, aruncându-i osul,
dar, când ațipisem, el zgârie vopseaua ușii de la intrare,
căutând drumul afară.
După, l-am adus în bucătăria vecinilor,
unde era cuvertura și vasele și i-am șters cracii,
el a început să scheaune iarăși, ceea ce face și acum.

Poate că mai persistă ceva în casă.
Poate câinele mirosise seringele mici
și bandajele de pe scări. Ar fi aiurea de tot să
ne ridicăm în odaia unde fusese copilul, în camera
copilului, unde vecinii doreau să fie ochi și urechi,
cu iepuraș roz sau înger zâmbitor sau tapet din
Biblia pentru copii. E ca și cum m-aș afla în spațiul lor privat
în intimitatea lor, în coșmarul lor de noapte.
Poate că ar fi trebuit să-i sun până la urmă.
Nu suport gândul acesta – ar trebui să stea în pace
să plângă pe săturate, ca să trăiască iarăși în casă.
Unde nu contează ce cred sau înțeleg,
oricum niciodată nu va fi așa cum au vrut ei.
Nu știu ce aș putea să fac altceva, decât să-i sun.
Câinele lor – câinele lor bătrân și urât – scheaună după ei,
și nu are de gând să se oprească.