Se pierde

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Să presupunem că sunt o gaură

și nimeni nu știe ce e dincolo.

Păianjenul dimineții în cada albă.

 

Lumina coboară pe sub dulap

electrizează praful, șoptește –

Cea mai frumoasă zi,

Cei mai frumoși oameni –

și se ridică.

 

Amintirile sunt aici și e din nou primăvară.

Paharul spart din care voi bea iarăși.

Cărarea spre casa din pădure.

Soarele, foșnetul ierbii lovind în gleznă.

Degetul rămas în aer.

Buzele făcute dintr-un material necunoscut,

greu de atins.

 

Trece prin mine și se pierde.

 

Anunțuri

privind în urma unui fir de păianjen

20160310_134142

te-aş chema într-un loc anume, pustiu,

să rămânem singuri,

să nu vorbim și să nu ne atingem,

să nu ne facem griji pentru viață.

 

un fir de păianjen atârnă de… (nu conteaza)

…şi firul se rupe dus de curenții de aer,

ca un lucru, ca un om fericit

ce şi-a găsit în sfârşit adevărata esență.

Sting lumina să te pot vedea

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Între noi e o zi de sâmbătă,

din ce în ce mai mare orașul,

un loc părăsit de oameni

începe să se trezească.

 

Sting lumina să te pot vedea.

Cine ești tu să te pot vedea?

Cerul albastru e negru.

Fața de masă greu de atins.

 

Dacă la mine e lumină

și  viața e numai o dată,

dincolo de geam e doar noapte,

o scândură în aer.

 

Dacă la tine e lumină,

te văd umblând prin cameră,

în altă lume,

poate chiar muzică.

 

 

 

 

 

Casa Presei. biroul 804 iarna

s-a dus şi ziua asta.
un plod se urca in poala mamei sale.
căldura-i şade-n pântec, înăuntru,
in carnea burţii, stralucind un ghem de raze.

cu degetul înfipt în mandarină,
privirea mea se-ndreaptă către omul
ce-aşează peste un teren de joacă
asfaltul, şi mandarina împărţind-o-n două,

las două bucăţi pe buza mesei roasă.
e ora patru, lumina nu s-atinge
de orice lucru. în lumina asta slabă
îmi trec ca printr-o maşinărie faţa

schimbată, în osul frunţii o fisură de un deget
din care nu ştiu ce ar vrea să iasă.
nu-i floare, nu se va deschide.
trage de timp sau îşi arată colţii.

suntem la capătul puterilor, de-aici din geam
oraşul se vede altfel. o pajişte. spre centrul ei
vom merge în juma de oră cu toţii
coborînd din casa presei vom merge-n staţii.

acolo, unde soarele se-neacă printre blocuri
se sprijină de stâlp omul acela negru
şi, obosit, cu mâneca îşi freacă obrazul.
asfaltul este pus, e moale încă. noi vom ocoli.

cu grijă – drumul e fierbinte si lunecos.
în boxa lui să-şi schimbe haina intră omul negru,
degetul meu murdar îi desenează calea
pe suprafaţa sticlei lăsând o urmă grasă.

până s-aşterne noaptea între două rânduri de case.
strada se va desface ca o palmă fara viata.
E ora patru, casa presei zace. în juma de oră vom vedea
de-aproape zgârietura de pe geamul maşinii.

Casa Presei. Biroul 804. traversând strada

nu ajunge nici cât să-ţi pui o dorinţă.
vântul târăşte pe carosabil o floare, o pungă umflată cu aer,
o umbră de animal cât zece oameni prinşi în gândurile lor.

pe partea cealaltă, în cabina telefonică, în cadrul ei de metal,
un om oarecare pune fără grabă receptorul în furcă.
îl văd de departe cum îşi netezeşte cu două degete
biletul de autobuz.

pe partea cealaltă e o vegetaţie răscolită.
cu ochi tulburi şi mâini isterice ne aşteaptă.
o să ne înghită. o să ne pierdem în inima ei verde.

inima ei verde se luptă cu inima noastră.
mâinile ei flutură şi se desprind una câte una.
o umbră de animal cât zece oameni prinşi în gândurile lor
calcă peste maşini, intră în capul acestor fiare

şi nu simte nimic. dar o să trecem şi noi pe partea cealaltă,
să o urmăm. iată se ghemuieşte talpa ascunsă în pantof.
scrâşnetul metalului palpabil, boarea de vânt în faţă, ne verifică.

între noi e o distanţă atât de mică, încât nu se pune.
dar eu merg acasă la mine, iar ceilalţi habar nu am.
şi dacă ajungem cu bine de partea cealaltă,
o să ne împrăştiem.

celulele noastre se vor dezlipi firesc una de alta.
doar un halou de lumină şi praf înecăcios
va rămâne din noi.

purtat spre case, spre patul în care ne este bine,
spre gâtlejul palid pulsând ritmic,
sub acoperişul înalt,
învăluiţi în întuneric şi cu alte mâini, pline de dragoste, peste noi.