XXX

mă duceam la max să mă uit la tv prin cablu
seara la playboy ziua la filme cu gangsteri

motanul lui roșcat își dădea duhul
se târa dintr-o odaie în alta lăsând urme lichide
ca în filmele cu ciudăţenii extraterestre
șapte zile s-a văitat sub paturi

max şi motanul stăteau în aceeaşi cameră
max întins pe pat aşteptând un deznodământ
felina răgea necontenit sub pat
erau două corpuri interconectate prin suferinţă
pe mine mă bântuiau silicoanele din xxx files

în ziua în care motanul a pierit m-a sunat max
am mers în odaia mică
am luat hoitul (m-a uimit greutatea mortăciunii
motanul nu mâncase nimic după ce se otrăvise cu gingirica
rămasă după o seară cu votcă)
avea ochii deschiși și spălăciți
din gura întredeschisă îi curgea un lichid limpede
îi vedeam dinții gri
l-am aruncat în conducta pentru gunoi de la etaj
am aşteptat să aud bufnitura

mi-am spălat mâinile zece minute

între mormanele de blide nespălate
mă întrebam de ce nu sunt gândaci
max mi-a spus că motanii
secretă un hormon ce respinge gândacii
nu aveam respect față de moarte
din banii pentru o eutanasiere
trimişi de mama lui max de la moscova
am luat cipsuri şi bere

în acele şapte zile
în apartament s-a petrecut un ritual
am fost politicoşi sau ne era frică
să intervenim într-un proces care nu ţine de noi
nu ne băgam în chestii de
moarte

după ce-am aruncat motanul la gunoi
n-am mai trecut pe la max niciodată
trei ani fără porno

„Vertumn” de Iosif Brodski

Lui Janni Buttafava

I

Te-am întâlnit pentru prima oară pe latitudini străine ţie.
Piciorul tău nu călcase acolo, însă faima ta a ajuns
în ţinuturile unde fructele de obicei se fac din lut.
Împotmolit până la genunchi în zăpadă, te înălţai alb,
mai mult de atât – nud, în compania copacilor ologi
şi goi ca şi tine, în calitate de specialist
în temperaturi joase. „Zeu roman” –
vestea placa decolorată,
te vedeam ca pe un zeu, deoarece ştiai mai mult
despre trecut decât mine (în acei ani
viitorul nu prea mă interesa).
Din alt punct de vedere, bucălat şi cu părul creţ,
păreai de aceeaşi vârstă cu mine. Deşi nu înţelegeai
nici un cuvânt în graiul localnicilor, intrasem cumva în vorbă.
La început pălăvrăgeam eu: ceva despre Pomona,
râurile noastre cotitoare, vremea capricioasă, bani,
lipsa legumelor, jocul de-a capra cu anotimpurile –
despre lucruri, credeam, accesibile ţie,
dacă nu în esenţă, atunci după tonalitatea generală a tânguirii.
Încetul cu încetul (văitarea este limbajul primitiv
universal; la început au fost probabil
„vai” sau „of”) te-ai apucat să răspunzi:
mijeai ochii, încruntai fruntea; partea de jos a feţei
se topi parcă, buzele se mişcară.
„Vertumn” – ai smuls într-un sfârşit. „Mă numesc Vertumn”.

II

Era o zi cenuşie de iarnă, mai bine spus – incoloră.
Pe măsură ce treceam de la o temă la alta
extremităţile, umerii, toracele
se îmbujorau lent şi se înveleau cu pânză:
căciulă, cămaşă, pantaloni, palton
de culoare verde închisă, pantofi de la Balenciaga.
Se încălzea şi afară, şi tu, uneori, încremenind,
ascultai cu atenţie foşnetul parcului,
întorcând rareori pagina lipicioasă
în căutarea cuvântului exact, expresiei exacte.
În orice caz, dacă nu greşesc,
când mă înflăcărasem de tot şi
ţineam discursuri despre istorie, războaie, secetă,
guvernare proastă, înflorise deja liliacul,
şi tu stăteai pe o bancă semănând din depărtare
cu un cetăţean obişnuit, necăjit de stat;
temperatura ta era treizeci şi şase întreg şi şase.
„Să mergem” – ai pronunţat atingându-mă de cot.
„Să mergem; îţi voi arăta locul în care m-am născut şi am crescut”.

III

Calea spre acolo trecea desigur printre nori
ai căror culoare îi făcea asemeni gipsului, sau marmorei
atât de tare, încât crezusem că aveai în vedere
chiar asta: contururile spălăcite,
haosul, ruinele universului. Dar asta ar fi însemnat
viitorul, în timp ce tu existai
deja. Puţin mai târziu, într-o cafenea pustie,
într-un orăşel adormit şi încins de soare până ce albi,
unde cineva, inventând arca, nu a fost în stare să se oprească,
îmi dădusem seama, că mă înşel auzindu-ţi discuţia
cu o bătrână localnică. Graiul era un amestec dintre
freamătul verde şi murmurul valurilor
albastre şi atât de năvalnic, încât, pe parcursul discuţiei,
te-ai transformat de câteva ori în ea.
„Cine e?” – am întrebat apoi, când am ieşit.
„Ea?” – ai strâns din umeri. „Nimeni. Pentru tine – zeiţă”.

IV

Se făcu puţin mai răcoare. În întâmpinare tot mai des
veneau trecătorii. Unii ne salutau,
alţii priveau în părţi, văzându-li-se doar profilul.
Fiecare dintre ei erau bruneţi.
Fiecare avea în spate o perspectivă impecabilă,
nu erau excluşi copiii. Bătrânilor
aceasta li se sucea ca o cochilie de melc.
Într-adevăr, peste tot era mai mult trecut,
decât prezent. Mai multe milenii,
decât automobile netede. Oamenii şi sculpturile,
pe măsură ce se apropiau şi se îndepărtau,
numărul lor nu se mărea şi nici nu scădea,
dând de înţeles, că ei sunt mărimi constante.
Era ciudat să te văd în ambianţa ta firească.
Însă mai puţin ciudat era faptul, că aproape toţi
mă înţelegeau. Probabil cauza era acustica
ideală, legată de arhitectură, sau intervenţia ta;
în înclinaţia firească a auzului ideal
pentru sunete indescifrabile.

V

„Nu te mira: specialitatea mea sunt metamorfozele.
Cel pe care îl privesc se transformă imediat în mine.
Îţi este la îndemână. Totuşi eşti în străinătate.”

VI

După un sfert de veac aud, Vertumn, glasul tău
pronunţând aceste cuvinte şi simt privirea fixă
a ochilor cenuşii, ciudaţi
pentru cei din ţările sudice. În planul din spate –
palmierii ca nişte ieroglife chinezeşti
zbârlite de tramontană, şi chiparoşii
ca obeliscuri egiptene.
Amiază; balustrada ponosită;
şi chipul muritor al zeităţii e mânjit de soarele
Lombardiei! chip temporar pentru un zeu,
dar pentru mine – unicul. Pleşuv, mustăţile
mai curând a la Maupassant, decât Nietzsche,
torsul turtit pentru un camuflaj atât
de mare. Însă, din alt punct de vedere,
nu eu sunt cel care să mă laud cu diametrul, să mă prefac Saturn,
să cochetez cu telescopul. Nimic nu trece în zadar,
mai ales timpul. Inelele noastre
sunt mai curând inele de copaci cu a lor perspectivă
a cioturilor, decât horă de sat
sau îmbrăţişare. Să te ating pe tine
înseamnă să ating o sumă astronomică de celule,
preţul căreia e mereu destinul,
însă căreia doar tandreţea îi este proporţională.

VII

Şi eu am pătruns în lumea în care gestul şi cuvântul tău
erau incontestabile. Mimetismul, imitarea
erau considerate semne de loialitate. Am deprins arta
contopirii cu landşaftul, cum o deprinsesem cu mobila sau draperia
(cu anii, aceasta a avut efect asupra calităţii garderobei).
Uneori, când vorbeam, din gura mea ieşea
pronumele personal la numărul plural,
şi în degete se trezea vioiciunea ghiorghinului din curte.
Am încetat să privesc înapoi. Nu mai tresăream la
auzul tropăitului în spate. Ca un curent de aer,
simt cu omoplaţii că şi în urma mea
se întinde acum o stradă împrejmuită de colonadă,
că la celălalt capăt al ei albăstresc, ca altă dată,
valurile Adriaticii. Suma lor, desigur,
e darul tău, Vertumn. Dacă vrei – restul,
mărunţişul, cu care uneori infinitul darnic
înzestrează efemerul. Parţial din superstiţii,
parţial, fiindcă el însuşi e trecător
şi este apt pentru a fi fericit.

VIII

„Din acest punct de vedere, unii ca mine –
surâdeai tu – au folos de la fratele vostru”.

IX

Odată cu trecerea anilor a început să mi se pară
că bucuria vieţii a devenit a doua ta fire.
Începusem să mă întreb dacă bucuria e atât de
inofensivă pentru o zeitate? oare zeitatea
nu plăteşte preţul veşniciei pentru bucuria
vieţii? Te eschivai numai. Însă nimeni,
nimeni, Vertumn, nu se bucura firului de apă,
cărămizii bazilicii, acelor pinilor,
durităţii scrisului. Mai mult decât tine! Mult mai
mult. Am avut senzaţia că ai devenit
omnivor ca şi noi. Într-adevăr: vederea, de la balcon,
a pieţei spaţioase, zăngănitul clopotelor,
conturul peştelui, coloratura sfâşiată
a păsării ce se vede doar din profil,
aplauzele laurului amplificându-se în ovaţii,
foşnetul bancnotelor – le preţuiesc doar cei
care nu uită că mâine, în cel mai bun caz poimâine,
toate acestea vor lua sfârşit. Probabil nemuritorii
învaţă plăcerea, capacitatea de a zâmbi din această cunoaştere.
(Fiindcă muritorilor le sunt străine astfel de temeri.)
În acest sens ai folos de la fratele nostru.

X

Nimeni niciodată nu a ştiut cum îţi petreci nopţile.
Nici nu mi-e de mirare, luând în consideraţie
obârşia ta. Odată, după miezul nopţii, în centrul lumii,
te-am întâlnit în compania unor stele palide,
şi tu mi-ai făcut din ochi. Tăinuire? Dar cosmosul nu e
tainic. Din contra: în spaţiu vezi totul
cu ochiul liber, şi se doarme acolo fără plăpumi.
Incandescenţa unei stele obişnuite e atât de mare,
încât, răcindu-se, este în stare să nască alfabetul,
vegetaţia, forma timpului; pur şi simplu pe noi,
cu trecutul nostru, viitorul, prezentul,
etcetera. Noi suntem doar nişte
termometre, fraţi şi surori ai gheţii,
ci nu ai lui Betelgeuse. Tu ai fost zămislit din căldură
şi de aceea eşti omniprezent. Mi-e greu să mi te imaginez
într-un punct separat, chiar şi strălucitor.
De aici vine invizibilitatea ta. Zeii nu lasă
pete pe cearşaf, cu atât mai mult – urmaşi,
ei se mulţumesc asemănării cu piatra
cioplită de mâna omului şi pusă la capătul aleii,
şi rămân fericiţi în minoritate.

XI

Aisbergul pătrunde în tropice. Cămila expiră fumul şi
face publicitate piramidei de beton în ţinuturile nordice.
Şi tu, din păcate, îţi neglijezi cu stăruinţă
sarcinile obligatorii. Cele patru anotimpuri
seamănă tot mai mult unul cu altul,
amestecându-se ca francii, lirele, mărcile,
coroanele, funţii, rublele în portmoneul decolorat
al călătorului înverşunat.
Ziarele mormăie „efectul de seră” şi „piaţa comună”,
însă oasele rod acasă şi în cuşeta din străinătate.
Te uiţi – cu anii se dărâmă şi predecesoarea golanului Cristo
ce fugea prin câmpiile minate.
În concluzie – păsările nu-şi iau la timp
zborul spre Africa, tipii ca mine
tot mai rar şi mai rar se întorc acasă,
chiria se ridică brusc. Nu e destul că trebuie
să trăieşti, mai trebuie să şi plăteşti pentru asta lunar.
„Cu cât clima e mai banală, – ai remarcat tu, –
cu atât mai repede viitorul devine prezent”.

XII

Într-o dimineaţă caldă de iulie temperatura
corpului scade, ca să ajungă la zero.
Masa orizontală din morgă,
începând cu atacul de cord
şi terminând cu împietrirea,
seamănă a materie primă pentru o sculptură
din parc. De această dată
cuvintele nu vor avea efect: graiul meu
nu-ţi mai este străin,
ca să ciuleşti urechile. Şi nu poţi
să intri în acelaşi nor de două ori. Chiar
dacă eşti zeu. Cu atât mai mult, dacă nu eşti.

XIII

Iarna, în gând, globul se turteşte. Latitudinile
se caţără unele peste altele, îndeosebi în amurg.
Alpii nu se împotrivesc. Miroase a îngheţ.
Miroase, aş spune, a neolitic şi paleolitic.
În limbaj popular – a viitor. Fiindcă glaciarul
e categorie a viitorului a cărui timp vine,
când nu mai iubeşti pe nimeni,
chiar şi pe tine însuţi. Când îmbraci hainele
fără intenţia de a le lăsa pe neaşteptate
în odaia cuiva, când nu poţi ieşi
din casă în cămaşă albastră,
cu atât mai mult gol. Am învăţat multe lucruri
de la tine, însă nu asta. Într-un sens anume,
în viitor nu există nimeni; într-un sens anume,
în viitor nu ne pasă de nimeni.
Desigur, acolo peste tot apar morene şi stalactite,
un fel de louvri şi zgârie nori al căror contur e şiroit.
Desigur, cineva se mişcă acolo: mamuţi sau
gândacii-mutanţi din aluminiu, unii dintre ei – pe schiuri.
Însă tu erai zeul subtropicelor cu dreptul de control
asupra zonei cu cernoziom combinată cu cea forestieră –
asupra ţării natale a trecutului. În viitor el nu există,
şi tu nu ai ce căuta acolo. Trecutul se caţără iarna
pe ramificaţiile Alpine, pe dragii Apenini,
punând stăpânire peste poiana cu floricele,
sau pur şi simplu pe ceva verde: magnolie,
ramură de laur; şi nu doar iarna. Viitorul
întotdeauna vine când cineva moare.
De exemplu un om. Cu atât mai mult un zeu.

XIV

Împodobit în culorile zării câinele latră
în spatele trecătorului de culoarea nopţii.

XV

În trecut cei pe care îi iubeşti nu mor!
În trecut ei se transformă ori se ascund în perspectivă.
În trecut reverele sunt mai strânse; singurii pantofi
aburesc lângă calorifer ca ruinele boogie-woogie.
În trecut scaunul rece,
din cauza barelor multe de pe spetează,
seamănă cu semnul înnebunit al egalităţii.
În trecut vântul încă mai răvăşeşte amestecul
dintre alfabetul latin şi cel glagolitic în parcul pustiu:
je, ce, şa, şci plus x, igrec, zet,
şi tu râzi răsunător: „Cum spunea conducătorul vostru –
nu cunosc nimic mai bun decât abracadabra”.

XVI

După un sfert de veac, tramvaiul, semănând cu o coloană
vertebrală, aprinde o scânteie pe cerul întunecat
ca un salut civil ferestrei ce s-a stins
pentru veci. Un caravaggio este egal cu doi bernini,
prefăcându-se într-un fular de lână
sau într-o arie de Operă. Metamorfozele
rămase fără supraveghere
continuă din inerţie. Alte obiecte,
se conservă în acea stare în care le-ai lăsat,
din această cauză ele nu mai sunt accesibile
nimănui. Manifestarea loialităţii? Pur şi simplu
înclinaţia spre monumentalitate? Sau viitorul
năvăleşte cu forţă în uşă, şi sufletul curat
capătă în ochii noştri statutul de obiect clasic,
de lemn roşu, de ou Faberge?
Probabil ultima. Şi asta, la rândul său, e metamorfoză,
şi tot e meritul tău. Acum, nu am din ce să împletesc
o coroană, să-ţi împodobesc tâmpla spre
finele acestui an deosebit de secetos.
Într-un apartament prost amenajat, dar spaţios,
ca un câine ce a rămas fără păstor,
mă pun în patru labe
şi rod cu ghearele parchetul, de parcă sub el –
fiindcă de acolo vine căldură –
se ascunde existenţa ta de acum.
În celălalt capăt al coridorului drăngănesc blidele;
după uşă foşnesc poalele, suflă curentul.
„Vertumn, – şoptesc, lipindu-mă cu obrazul umed
de pardoseala cafenie, – Vertumn, întoarce-te”.

Marriage Pants

Nu mai ştiu când viforul căcăcios al căsniciei eşuate
se potolise.
Vorbesc despre oamenii cu care am fost la liceu,
la colegiu şi la vilele italiene –
unde puteam să ne uităm la Vezuviu, şi chiar de nu-l puteam vedea,
ni-l imaginam,
şi dacă nu eram în stare nici de asta,
ne jucam cu sunetul cuvântului
în timp ce se încolăcea ca nişte amanţi în călduri
în jurul gâturilor noastre.

Erau acolo Jack şi Lucinda,
care au petrecut trei ani meşterind banjo
la care niciunul dintre ei nu a cântat vreodată,
dar plantele înfloreau în apartamentul lor puturos de lângă Gowanus,
deci, nu mai conta.
Persista întrebarea:
Cine dracu’ sunt eu
şi ce naiba am făcut până acum?

Apoi au fost Katie şi Todd cărora le plăceau
icrele şi vrăbiile.
Ei au vrut să aibă un copil şi slavă dracului nu l-au făcut.
Când Katie l-a părăsit, a aruncat în aer motocicleta lui Todd
iar copiii din mahala au fugit până la bloc
ca să vadă pentru un moment bucăţile împrăştiate
apoi s-au întors la baschet şi la loviturile bong.

Vroiam să o facă
pentru toţi oamenii de pe planetă. Am vrut cancerul ei şi dorinţa lui insaţiabilă pentru fetele obeze
de la Target
să fiu bătut până la moarte;
să le demonstrez crainicilor TV ai secolului 21
că nimeni nu înţelege ce naiba îndrugă ei acolo
când prezintă ştiri la TV
că mariajul e pe moarte ca o femeie obeză
în secţia cu lenjerie
din Target-ul local.

Era straniu,
ca şi cum oamenii nu divorţaseră,
ba chiar mai mult, ca şi cum erau pe moarte –
târându-se în pământ cu viermii şi rădăcinile
pentru a se ascunde îngroziţi
în timp ce copiii lor alergau spre autobuzul şcolar şi spre Batmobile
şi Cuptorul EZ care, desigur,
niciodată, niciodată, niciodată
nu ia foc.

Din cauza asta vroiam să bat poştaşul
şi femeia care mi-a vândut cablul de internet
şi pe Lou ¬– băiatul de la telefon,
de parcă toate ar fi fost o reflecţie despre cum am uitat să vorbim
unul cu altul.
Dar nu a fost
Era vârsta.
Era vârsta când se rod pantalonii căsniciei,
neîngrijiţi. Un crac ros la genunchi,
altul – în zona perineului.
Era o haină aiurea – cusătura strâmbă, cu tivitura în afară
şi eu ştiam asta.

Apoi m-am însurat.

Opt ani mai târziu,
amicul meu Stu mi-a spus:
Cum păstrezi legătura?
I-am spus:
Dacă vrei să rămâi aproape, fii aproape.
Dacă vrei să fii îndrăgostit,
fii îndrăgostit.
E ca şi cum te uiţi la TV.
Ca ping pong-ul după cină.
Ridici mingea, ridici
paleta.

Dar cine dracu’ am fost eu?

În unele dimineţi, mă trezesc şi nu-mi pot lega şireturile.
Am patruzeci şi patru de ani şi nu pot să prăjesc o felie de pâine.
Puştoaica mea plânge fiindcă are mâinile ude;

soţia mea se dezbracă în faţa ferestrelor deschise.

Ce ar trebui să fac?

Mă trezesc.

Spun bună dimineaţa.

Îmi îmbrac pantalonii.

Arta fericirii de MARY RUEFLE

Sunt prea slabă ca să vorbesc,

iată de ce scriu aceste rânduri –

ai putea te rog să-mi aduci nişte apă?

nu pot să fac nici doi paşi spre chiuvetă,

mă împiedică arta fericirii.

Când îmi aduci apa

asigură-te că e în pahar.

Apa ar trebui mai degrabă dusă în pahar

decât de curenţi în calea lor spre ocean.

Aceasta e arta fericirii.

Dar intr-o zi ea va ieşi din vas,

însă apa mai degrabă ar trebui dusă de corp,

decât de curenţi în drumul lor spre ocean.

Dar într-o zi ea va ieşi din corp,

însă nu te îngrijora acum.

Aceasta e arta fericirii.

Când apa intra in noi ea devine

delirantă, se apucă să întoarcă lucrurile din calea lor,

începe să formeze o opinie şi să o exprime,

vede ceea ce nimeni altcineva nu a văzut.

Din câte poţi observa – mor de fericire.

Te rog sa chemi chirurgul aici

ca sa mute ziua aceasta –

nu vreau sa mor de fericire.

Ce e un pahar de apă pentru tine?

Ce e un sunet de telefon sau două?

***

la marginea orasului un trecator vorbeste cu o umbra

instalatiile de metal isi misca bratele in directia apusului

scanteiele petrec soarele in grota de la marginea orizontului

si lasa amprente pe irisul omului ce vorbeste neraspicat cu pata neagra

orasul e celula de cancer ce se extinde mancandu-se/

„incearca sa-mi vezi corpul din mai multe unghiuri –

sa vezi ca prezenta mea aici este relativa

eu sunt cel ce e asemeni aerului

nu-mi atinge marginile carnii fiindca senzatiile

pe langa celelalte forme ale firii sunt cele mai efemere”/

pe parcursul discutiei formele negre

de cateva ori s-au imbibat una intr-alta ca nu era clar

cine e aer si cine e carne ridurile – niste

crengi incrustate formau pe piele guri cu racnete

in gandurile fiecaruia se sapa tuneluri acolo se vaieta larvele/

„unica ocupatie meritabila e sa scurmi in carne –

n-are nicio treaba cu materiile fine cu sufletul din spatele fasiilor

dar te inrudeste cumva cu fiinte de tipul lui sisif

noi suntem doua puncte in peisaj lipsite de contururi distincte

aria trupurilor noastre in spatiu in suma da o cifra neimportanta”/

am vazut omul si umbra si am incercat sa le recunosc chipul

dar liniile lor – ondulatii ce se pierd printre miile de forme

ale memoriei si uitandu-ma la ei privesc in oglinda

tenul lor e de culoarea ce aduna-n sine nuantele omului in genere

sferele vide ale zilelor se lipesc intr-o dâră celesta/

„obiectul se misca doar atunci cand se indreapta in directia mortii

fata de sine insusi corpul e static e

deopotriva prafului a carui masa e constanta

nici minus nici plus ca suma a doua vacuumuri”/

Discurs la Sorbona

Să studiezi filozofie trebuie, în cel mai bun caz,
după cincizeci. Să construieşti modelul
societăţii, cu atât mai mult. Pentru început ar trebui să înveţi
să găteşti ciorba, să prăjeşti – chiar de nu-l pescuieşti –
peştele, să faci o cafea cum se cade.
În caz contrar, principiile etice vor duhni
ca şi cureaua tatălui sau ca traducerile
din germană. Mai întâi trebuie
să înveţi să pierzi, decât să procuri,
ani de zile să pui deoparte pentru locuinţă
jumătate din salariul mizer – înainte de a judeca despre
triumful dreptăţii. Care întotdeauna vine cu întârziere
de minimum un sfert de veac.

Să studiezi lucrarea filozofului se cade prin prisma
experienţei sau în ochelari (ce e cam acelaşi lucru),
când literele se contopesc şi când
muierea goală de pe cuvertura zbârcită iarăşi,
pentru tine, e o poză sau o reproducere
a tabloului pictorului. Dragostea adevărata
pentru înţelepciune nu insistă asupra
reciprocităţii şi nu se transformă în rebut
cu aspect de cărămidă editată în Gottingen,
însă în indiferenţă faţă de tine însuţi,
în culoarea ruşinii, uneori, în elegie.
(Undeva sună tramvaiul, pleoapele se lipesc,
soldaţii se întorc cântând din bordel,
ploaia e unica ce aminteşte de Hegel.)

Adevărul constă în faptul că adevăr
nu există. Aceasta nu te scuteşte
de responsabilitate, ci exact invers:
etica e acelaşi vacuum, umplut de comportamentul
uman, practic permanent;
e acelaşi, dacă vreţi, cosmos.
Şi zeilor le place binele nu pentru ochi frumoşi,
ci pentru că, să nu fi fost binele, ei n-ar fi existat.
Şi ei, la rândul lor, umplu vacuumul.
Posibil mai sistematic chiar
decât noi: fiindcă pe noi nu ne poţi
număra. Deşi suntem mult mai numeroşi
decât oricând –  nu ne aflăm în Grecia:
pe noi ne distrug norii coborâţi şi,
cum menţionasem mai sus, ploaia.

Să studiezi filozofia trebuie atunci când nu ai nevoie
de filozofie. Când îţi dai seama
că scaunele din salonul tău şi Calea lactee
sunt legate între ele şi mult mai apropiate,
decât cauzele şi efectele, decât tu
cu rubedenia ta. Şi că scaunele şi constelaţiile
au în comun insensibilitatea, neomenescul.
Acest fapt apropie mai strâns decât împreunarea
ori sângele! Desigur nu trebuie să tinzi
la asemănarea cu lucrurile. Dar din alt punct de vedere,
nu este neapărat să te însănătoşeşti, când eşti bolnav
şi să fii nervos de cum arăţi. Iată ce ştiu oamenii
după cincizeci. Iată de ce ei, uneori,
privindu-se în oglindă, confundă estetica cu metafizica.

Iosif Brodski Martie 1989

Stadiul pubertăţii

mie unuia îmi părea rău doar de suflet
când îmi duceam hârâitul şi tuasea seacă
şi miopia era joaca de-a literele spălăcite

îmi astupam gura şi ochii din inerţie când
îmi aminteam de pubis şi de oglinzile ieftine ce nu ştiau încă
de existenţa canalelor mici de pe cute

 

îmi ţeseam coconul în care îmi incubam fantasmele şi micile erezii

despre alte spaţii alte încăperi

însă realitatea consta din tuburi subţiri şi cu becuri la capăt
care să intre în torace şi să examineze branhiii
nicotinizaţi

din joacă şi plicitis
în pauza dintre traducerile în rusă
în cel mai bun caz bătrânul verne si monştrii

pe  plăcile imaculate
silueta se unduia şi se alungea ca o reflecţie a viitorului
şi eu vroiam să mă înrudesc cu instalaţiile ce-mi provocau anxietate
cu aceleaşi plăci
să devin corpul în care tremură reflecţia trecătorilor
şi nu corpul însuşi

feţele tuturora se îngustau cu fiece fum inspirat prin râsete
şi nimeni nu ştia că viitorul va veni odată brusc
şi va consemna naşterea pentru realitate
micile temeri se coagulau şi se inşirau ca o crustă pe rană

zilele se întindeau şi erau grase ca solzii peştilor morţi
si mie imi părea rău doar de suflet
când îmi duceam alveolele infecte în strada grasă
şi abur negru îmi intra în gura rânjită

Partajează asta:

spre dimineaţă a apărut golul
el s-a încuibat în toracele meu şi durea
el a venit şi era foarte puternic cum ar fi cele trei tristeţi deodată
a fost cineva negru şi mi l-a băgat
fără să-mi explice pricina fără să-mi prescrie antidotul
el e chirurgul zilelor mele şi a găurilor negre ale zilelor mele
fiecare tăietură în marea lumină necesită să fie bandajată
şi eu alimentez din bucuriile şi tristeţile mele cicatricele zilei

* * *

Eu te-am cuprins şi am simţit mirosul. Uneori
materia are capacitatea de a tremura. Atunci când mă apropii de ea şi
ea eşti tu.

Fineţea  devine însufleţită şi eu mă uit atent la pielea
a cărei culoare emite linişte. Pe ea e încrustat ceva din suma dorinţelor,
din circuitul molcom al facerii şi putrezirii.

peisaj cu variaţii

irinei vasiliu

I
tu ai plecat ca o viespe ce se vaietă să adulmece
noi culori şi fructe
acum golul se înşiră în cameră
ca nişte cearşafuri pe sfoară
din ele picură ceva vâscos
eu mă apropii de podea şi miros
aduce a moină în două cu lipsă
a oricărui miros
a oricărei vieţi

când vreau să înţeleg ceva privesc la mâinile oamenilor
unele sunt groase şi moi
altele sunt acoperite cu piei imaculate
încât la atingere simt gheaţa, inerţia
apoi te văd pe tine
tu îţi îndrepţi palma spre lanterna aprinsă
priveşti prin palmă şi vezi contururile falangelor
carnea ce le acoperă e aproape transparentă, roşie
degetele tale se încleştează, iau o formă