iunie

 

Suntem în iunie,

Fulgerul bate la ușă.

Ochii tăi străini privesc departe.

Unde e marea?

Unde e Pluto, cel care

nu mai e planetă?

XXX

mă duceam la max să mă uit la tv prin cablu
seara la playboy ziua la filme cu gangsteri

motanul lui roșcat își dădea duhul
se târa dintr-o odaie în alta lăsând urme lichide
ca în filmele cu ciudăţenii extraterestre
șapte zile s-a văitat sub paturi

max şi motanul stăteau în aceeaşi cameră
max întins pe pat aşteptând un deznodământ
felina răgea necontenit sub pat
erau două corpuri interconectate prin suferinţă
pe mine mă bântuiau silicoanele din xxx files

în ziua în care motanul a pierit m-a sunat max
am mers în odaia mică
am luat hoitul (m-a uimit greutatea mortăciunii
motanul nu mâncase nimic după ce se otrăvise cu gingirica
rămasă după o seară cu votcă)
avea ochii deschiși și spălăciți
din gura întredeschisă îi curgea un lichid limpede
îi vedeam dinții gri
l-am aruncat în conducta pentru gunoi de la etaj
am aşteptat să aud bufnitura

mi-am spălat mâinile zece minute

între mormanele de blide nespălate
mă întrebam de ce nu sunt gândaci
max mi-a spus că motanii
secretă un hormon ce respinge gândacii
nu aveam respect față de moarte
din banii pentru o eutanasiere
trimişi de mama lui max de la moscova
am luat cipsuri şi bere

în acele şapte zile
în apartament s-a petrecut un ritual
am fost politicoşi sau ne era frică
să intervenim într-un proces care nu ţine de noi
nu ne băgam în chestii de
moarte

după ce-am aruncat motanul la gunoi
n-am mai trecut pe la max niciodată
trei ani fără porno

1

5 a.m.

 

e frig, frumusețe. vântul culcă copacii.

prin geamul crăpat, brațele verzi bat în gol.

ființă sau lucru, încearcă s-ajungă încoace,

la mine, la cald.

 

tu nu ești aici, nici soare, aștept primăvara

și iarba și părul tău în care să mă ascund.

nu-mi amintesc cum arăți. a nopții tocită gheară,

poate ești tu.

 

acum e târziu, în curând va suna alarma

și oamenii toți din somn vor ieși mai bătrâni,

iar eu am s-adorm și-n vis voi atinge cu palma

obrazul tău.

hz

Despre frumusețea acestei lumi

Ciudat cum lumina parcurge spațiul
Nevăzut legând două puncte albe.
Te aștept azi
Și mâine, și în orice timp.

Acum doar soarele orbitor făcut praștie
zdrobește craniul mic de vrabie.
Agitația din intersecție, viermuială
de corpuri îngânând un cântec.
Chiar și praful dus de curent până sub zid
se adună, se ridică pe tencuială
ca un braț obosit, ca o plantă încremenită,
se ridică spre soare.

Așteptarea e camera rece de unde nu pot ieși
E aburul mâinilor umede
Părăsind fără grabă
Locurile sigure.

.

The sound of rain on my window

like eggs frying in too much oil

fades

As I dwell into thoughts

carried somewhere

–

then the rain stops suddenly

so does my mind, like a dancing partner

as an old fridge

in the middle of

a night of insomnia

unaware

Of that annoying sound

Until complete silence

Fills me with unexpected peace

.

july 4-5 2013

 

humble down

toate . ranile . se . vindeca .
toate .

cele
cazute de pe bicicleta
impinse pe aflat de prietenaceamaibuna
impiedicate, din graba
cazute din caruta beata
aruncate din masina pe drumul gol
cele treaze si cele mahmure si cele intamplatoare si cele intentionate mici mari medii pe fata pe genunchi pe cot

nu stau sa se clasifice

in the FACE of your story

se vindeca
toate

 

 

.

 

unfolded
from the dipers
with care
the newborn
revealed

like a city
cleaned
of all billboards
emerges
again

strangely familiar

a blackboard
freshly polished

and a flower
showing its miniscule seeds
petals relaxed

smile

listen oh so delicately
like the heartbeat of a microbe
as if it’s all there ever was

cannot push cannot dictate
only unfold
with care
quietly

a little bit like negotiating your life
with a tiger

no word superflous
no thought superflous
no breath superflous
no emotion superflous
no move superflous

if anything,
honesty may as well be
your last chance

nothingspecial

26-27 mai 2012

Ma ridic de jos dimineata

Ca pe un muc de tigara

Cand n-am niciun ban

Cu fericire si rusine cumva

 

Casa te mustreaza

 

Te primeste

Cu tacerea dojenitoare

A mamei, dimineata

Care deschide usa unicei fiice

Pierduta prin baruri

 

Camera asta de 20 mp

Si o bucatarie mica

Un aragaz si un ceainic

Ce lux

 

Tacerea dintre noi e adanca azi

Si mi-e rusine sa pun muzica

In laptop

*

 

Puterea se aduna in vene

Creste ca fetusul

In burta mamei

Inevitabil

Ca fetusul creste fara oprire

In burta mamei alcoolice

Se naste intr-o toaleta in

gara

Buna dimineata

Nu-mi pasa

Am chestii de rezolvat

 

Forta cu care

Universul se extinde

Incapatanarea cu care

Da viata

To anything it meets on the way

 

Forta aia

Fara de ego

Forta care nu se intreaba

– DAR OARE DE CE

NU-MI RASPUNDE

LA SMS

 

*

 

My heart is silenced

The living texture solidifies

With every act of betrayal

 

Every extra bite of bread

After hunger ends

 

Every time I call him

When love is gone

Drawing it back

 

Like

Fitting the seed back inside

the grape I had eaten

Last week

 

As if to say,

How dare you vanish?

In their heart it lives longer

 

This is the love of the mind

Tearing and ripping

the slower currents inside

 

My heart knows no fixed portion

And does not care how much I paid

 

 

I dwell into you again

Cut through this thick solid layer inside

Don’t stop until you reach

 

 

the living texture

Flowing again

Healing the pain

 

*

Momentul cand intelegi

prima data

 

Placerea iti umple venele

Cand te uiti la viata

Ca la harta orasului in care

Ai crescut

 

Cand vorbesti in aceeasi limba

Cu raurile line dinauntru

– gasesti cuvintele

Care inca nu exista

 

Respiri in acelasi ritm

Fara sa incerci

– Pur si simplu

Cu masa pulsanta de viata

Dinauntru

 

Placerea calda

De a o atinge

Fara teama

ca o sa dispara

simti pulsatia

 

ii auzi glasul

si il distingi de celelalte

cum il distingi pe tata

Dupa sunetul pasilor, prin casa

 

Intelegi mecanismul

 

Senzatia minunata

Cand te recunosti in oglinda

Pentru prima data

 

*

I don’t want to watch you in the eyes

– Only ahead

The rhythm of our breathing

Will hold us together

 

So close

That I forget

You walk beside me

 

And only your perfume

When the wind blows swiftly

Will tell me that we’re two

 

I’ll shiver every time

with revelation

 

 

 

Don’t give me your hand

just one handle

Of your heavy bag

With groceries

On a moist summer afternoon

 

 

And when I stop to rest

My swollen hands

Walk on and have no fear

 

The slow movement of the heart

Will bring me by your side

Again

As I had never left

 

As I am always here

*

Tot mai adanc

Pana ajung la frecventa

Frecventa in care curge dunarea

in care vine vara

Cu incapatanare

An de an

 

*

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

”Câinele” de Michael Ryan

Copilul vecinilor a murit la vârsta de o lună
și ei au decis să plece la Big Sur ”să-i celebreze viața”,
iar eu ca un prost am acceptat să le hrănesc câinele –
avea doisprezece ani, blană aspră, pe jumate orb,
pe jumate mort și el, falca de jos i se retrase într-un rânjet silit.
Ce trebuia să răspund la rugămintea soțului?
”Copilul pe care l-ați avut e mort, și ce treabă am eu.
Nici măcar nu te cunosc. Roagă pe altcineva.
Nu-mi place câinele tău. Cred că e hidos.
Și dacă moare în timp ce sunteți plecați?
Ce ar trebui să fac – să vă sun și să vă dau vestea?
Nu vreau să mă bag în asta.
Și dacă nenorocul vostru e contagios?
Însă eu răspunsem: ”Cu plăcere”, și el mă îmbrățișă,
acest Kurt sau Kirk, sau cum l-ar mai chema.
”Siobhan” – soția lui – n-ar fi în stare s-o dea la auspiciu,
plângea el în brațul meu, crustele ochilor i s-au umezit
în spatele ochelarilor de clovn, enormi ca ochii bufniței,
el mă lovea neregulat în claviculă.
Mă sperie atât de mult încât nu eram în stare să pricep
cine e ”ea”, cea la care se referea, apoi mi-am dat seama că e câinele.
Toate sunt ea: copilul mort, soția, iar acum și câinele.

Nu-mi place câinele. Pute. I-ar trebui o baie.
Cine mai spală un câine într-o lună ca asta?
Dar blestemat să fiu dacă voi face asta –
căcatul de câine uscat, mai rău chiar – încâlcit în păr,
culoarea și textura sârmei ruginite
întărite cu tencuială de mucegai puroios.
Câinele scheaună toată ziua – dar toată ziua –
acestea sunt senzațiile ce persistă în interiorul casei.
Afară o lună întreagă era liniște
cu excepția unei singure dăți când paramedicii au venit devreme
încât vecinii își dăduseră seama că se întâmplase
o nenorocire. Nu am avut dubii nici pentru un moment,
se auzea un răcnet înăuntru, constant,
era în legătură cu copilul. Însă câinele nu scheuna până ei plecaseră.

Siobhan, cred că are patruzeci-și-ceva –
Probabil a născut acasă cu apă doula,
bărbatu̕ ei o asista, fără doctor, fără amnio,
fără teste genetice – cred că ei aparțin
unei megabiserici în care pastorul
de mărimea unui stick de pește, din scaunul de pe tribună,
înalță cincizeci de picioare, văzându-i-se dinții înălbiți,
și ei cântă împreună bătând ritmul, cântări creștine,
cu puterea a zece mii, atât de tare cât pot.
”Să celebrăm viața ei”: e fraza pastorului, pun pariu.
Dacă asta îi ajută să îndure totul, e bine.
Tot ce știu e că am de a face cu câinele lor.
Nu am de gând să-l spăl, dar nici să-l duc la plimbare
și am sunat la serviciul de franciză
de unde mi-au trimis un belorus, un puști cu nasul cârn
(Dumnezeu știe care o fi povestea lui),
el a sunat la ușă după jumate de oră.
”Nu pot să plimb câinele” spuse el. ”Nu mă duc.
Câinele scheaună toată ziua – dar toată ziua –
aceasta este atmosfera ce persistă în interiorul casei.
El nu va ieși din casă. Cred că pute.
Mai bine l-ai duce la un veterinar.” Am mers.
Am găsit iarăși unul în cartea de telefoane,
acesta îmi luă optzeci de dolari ca să-i găsească
un dinte pierdut, apoi dădu un preț de o mie de dolari,
prețul testelor. ”Câinele e bătrân,” spuse el. O. Mulțumesc.
Apoi, acasă, am încercat să pretind că sunt stăpânul câinelui,
pipăindu-l (puțin) și vorbindu-i în tonalități
prostești de copil, în timp ce-i dădeam cipsuri de ficat
și biscuiți, aruncându-i osul,
dar, când ațipisem, el zgârie vopseaua ușii de la intrare,
căutând drumul afară.
După, l-am adus în bucătăria vecinilor,
unde era cuvertura și vasele și i-am șters cracii,
el a început să scheaune iarăși, ceea ce face și acum.

Poate că mai persistă ceva în casă.
Poate câinele mirosise seringele mici
și bandajele de pe scări. Ar fi aiurea de tot să
ne ridicăm în odaia unde fusese copilul, în camera
copilului, unde vecinii doreau să fie ochi și urechi,
cu iepuraș roz sau înger zâmbitor sau tapet din
Biblia pentru copii. E ca și cum m-aș afla în spațiul lor privat
în intimitatea lor, în coșmarul lor de noapte.
Poate că ar fi trebuit să-i sun până la urmă.
Nu suport gândul acesta – ar trebui să stea în pace
să plângă pe săturate, ca să trăiască iarăși în casă.
Unde nu contează ce cred sau înțeleg,
oricum niciodată nu va fi așa cum au vrut ei.
Nu știu ce aș putea să fac altceva, decât să-i sun.
Câinele lor – câinele lor bătrân și urât – scheaună după ei,
și nu are de gând să se oprească.