Să nu mă părăseşti / Kazuo Ishiguro / Aceasta nu e o cronică

 

Uneori mă întreb cu ce suntem mai buni decât alţii. adică noi „oamenii”. că am fi fost creaţi de Dumnezeu pentru a stăpâni lumea? că am fi avut suflet, raţiune? că am fi unica specie care a evoluat atât de spectaculos şi care îşi continuă evoluţia? că am fi deţinut un instinct al supravieţuirii de invidiat? că am fi deţinut sensul creţiei şi al distrugerii? că am fi stăpâniţi de cele mai nobile pasiuni, că ne mişcă frumosul acestui univers, că suntem capabili de compasiune, de dragoste, de ură, de crimă? că ne e dat să trăim în fiecare clipă bucuria vieţii şi în acelaşi timp să avem fiecare o conştiinţă a morţii? că suntem singurii care îşi atribuie nemurirea? să fie oare asta adevărat?  Asemenea întrebări mi-am pus eu şi după ce am citit „Să nu mă părăseşti” de Kazuo Ishiguro, carte apărută în traducere în 2006 la Polirom. o carte f bine scrisă pe care o citeşti dintr-o răsuflare, după care te apucă aşa o tristeţe. am citit-o întro noapte, şi dimineaţa următoare mergeam prin oraş şi examinam atent oamenii pe stradă, îi priveam cum se mişcă, le studiam gesturile, încercam să le observ expresia feţei, şi ochii, vroiam să-i privesc în ochi să pătrund înăuntru, să aflu ce gândesc. E adevărat că vroiam să găsesc la ei părţile slabe, să-i umilesc aşa ”umani” cum sunt, şi adevărat dacă îi urmăreşti atent, observi că mişcările lor sunt mecanice, şi totul devine aşa respingător.  Romanul lui Ishiguro pare să fie scris în cheia literaturii de consum, mizând cumva pe comercial. astra se datorează temei în jurul căreia el îşi construieşte naraţiunea – clonarea speciei umane şi aspectul etic a acesteia, o discuţie valabilă încă în Occident. cu toate astea lui Ishiguro îi reuşeşte o poveste emoţionantă care dezarmează, o poveste înspăimântătoare despre imposibilitate.  Acum, când am terminat cu partea oficială a cronicii, trec la fixaţiile mele. Kathy, Tommy şi Ruth în Hailsham, un lagăr pt „donatori”care aduce mult cu un paradis, unde ei, împreună cu alţi copii, cresc şi deprind cunoştinţe despre viaţa de dincolo de gardul de sârmă ghimpată, unde copilăria lor nu diferă cu nimic de cea a copiilor din afara perimetrului. ei ştiu că sunt deosebiţi, f dotaţi, creativi, că sunt iubiţi, însă pe fiecare din ei îl frământă ce se întâmplă cu cei care pleacă din Hailsham când ating majoratul, ei visează la ziua ceea, la viaţa în largul lumii, fără „pazniici”, doar tu însuţi şi libertatea. Până la urmă toţi află „ce” sunt, pentru ce au fost creaţi şi care le este soarta. „donatorii” de obicei nu mai supravieţuiesc după a patra donaţie. Relaţia Kathy-Tommy-Ruth e o relaţie plină de momente dureroase, plină de dragoste sau prietenie şi de neînţelegeri proprii adolescenţilor, relaţie imposibilă cum avem să vedem pân la urmă. Kathy, devine „îngrijitoare” şi supravieţuieşte, ocupându-se de Ruth, mai tărziu şi de Tommy până în ultimele clipe când se sfărşesc.Ca să vă daţi seama cu ce trăiau copiii ăştia care abia descopereau lumea din jurul lor, „paznicii”, Hailshamul – iată un interesant fragment: când fetele observă că Madame se comportă faţa de ele cumva straniu, înscenează o situaţie, întro zi dau buzna peste ea parcă din nicăieri încercând să-i observe reacţia.

Aceşti copii îşi crează propriile mituri, f frumoase, să adaoge sens multor lucruri inexplicabile, să acopere acele părţi întunecate pe care doar le intuiesc că există, şi care, într-o zi dezvăluite, le vor hotărî soarta. E minunat faptul că chiar şi atunci când încep a dona organe, când viitorul lor la care visau de mici nu înseamnă decât maxim 4 donaţii şi o moarte în chinuri întro clinică de recuperare. Iată câteva mituri: Galeria (pt fiecare copil era o mare bucurie ca desenul său să ajungă în la Madame în Galerie, deci Galeria avea o semnificaţie importantă, ea dezvăluia cum e sufletul fiecăruia. Asta pentru o eventualitate în viitor de a obţine o AMÂNARE pentru cuplurile care se iubeau. Al mit era Norfolk – locul pierdut al Angliei unde se adunau lucrurile pierdute din toată ţara.

Abia după Hailsham, la Căsuţe (loc unde tinerii traiau in voie 2-3 ani, înainte de a-şi începe donaţiile) cei trei ajung în Norfolk să caute „posibila” lui Ruth (modelul după care fusese clonată). Perioada Căsuţelor e interesantă prin experienţa ce o trăieşte fiecare din grup. Experienţa SEXului şi formarea cuplurilor.

Un alt fragment f sensibil:

Ruth, înainte de a se sfârşi, îi lasă pe Kathy şi pe Tommy împreună (Tommy era la a 3 donaţie) şi le dă o şansă – un bileţel cu adresa unde trăieşte Madame, să obţină o amânare pentru ei care se iubeau cu adevărat. Această vizită le năruie toate speranţele. Îs 2-3 capitole tulburătoare ce încheie cartea, capitole ce m-au întristat cel mai tare.

Iată şi sfărşitul romanului. Ştiu că nu e bine să dau aici sf unei cărţi fără ca cineva să o fi lecturat în întregime înainte de asta. Dar pentru mine e important. Fiincă e foarte important, fiindcă după asta încep să se scurgă altfel minutele, şi vine un timp când nu înţelegi, când vrei să schimbi, când vrei să distrugi lumea asta nedreaptă, lumea asta ipocrită ce îţi spune cum să trăieşti. Poate într-adevăr ar trebui distrusă, ca să fii numai tu responsabil de cum îţi aranjezi viaţa, asta înseamnă libertate.Pe parcursul întregii cărţi îmi puneam o întrebare – oare de ce nu încearcă ei să fugă în lume, să se pierdă undeva, să nu mai dea de dânşii nimeni. Dar nu !? Ei merg cuminţi la moarte, ei trăiesc despărţirea, îşi asumă sfârşitul ca pe o unică posibilitate, un sfârşit surd în care numai amintirile despre oamenii şi locurile dragi mai stăruie.

Şi eram furios pe dânşii de asta, şi pe Ishiguro eram supărat de asta.

Deci oameni buni va recomand călduros aceasta carte „Să nu mă părăseşti” de Kazuo Ishiguro, apărută în 2006 la Polirom. Şi ca să vă arăt cum fucţionează la mine cărţile pe care le citesc, despre asta vă vorbeam în cronica nr.1, iată un semn ce dă Chişinăului o conotaţie de luat în seamă.

O placă de pe str. 31 August 1989, nu departe de Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, unde am învăţat şi eu cândva, stradă pe care merg f des încolo şi încoace, şi abia nu demult am găsit placa asta, ca şi cum aş fi găsit o legătură pierdută undeva în mintea mea întunecată.