Să nu mă părăseşti / Kazuo Ishiguro / Aceasta nu e o cronică

 ishiguro-cartea.jpg

Uneori mă întreb cu ce suntem mai buni decât alţii. adică noi „oamenii”. că am fi fost creaţi de Dumnezeu pentru a stăpâni lumea? că am fi avut suflet, raţiune? că am fi unica specie care a evoluat atât de spectaculos şi care îşi continuă evoluţia? că am fi deţinut un instinct al supravieţuirii de invidiat? că am fi deţinut sensul creţiei şi al distrugerii? că am fi stăpâniţi de cele mai nobile pasiuni, că ne mişcă frumosul acestui univers, că suntem capabili de compasiune, de dragoste, de ură, de crimă? că ne e dat să trăim în fiecare clipă bucuria vieţii şi în acelaşi timp să avem fiecare o conştiinţă a morţii? că suntem singurii care îşi atribuie nemurirea? să fie oare asta adevărat?  Asemenea întrebări mi-am pus eu şi după ce am citit „Să nu mă părăseşti” de Kazuo Ishiguro, carte apărută în traducere în 2006 la Polirom. o carte f bine scrisă pe care o citeşti dintr-o răsuflare, după care te apucă aşa o tristeţe. am citit-o întro noapte, şi dimineaţa următoare mergeam prin oraş şi examinam atent oamenii pe stradă, îi priveam cum se mişcă, le studiam gesturile, încercam să le observ expresia feţei, şi ochii, vroiam să-i privesc în ochi să pătrund înăuntru, să aflu ce gândesc. E adevărat că vroiam să găsesc la ei părţile slabe, să-i umilesc aşa ”umani” cum sunt, şi adevărat dacă îi urmăreşti atent, observi că mişcările lor sunt mecanice, şi totul devine aşa respingător.  Romanul lui Ishiguro pare să fie scris în cheia literaturii de consum, mizând cumva pe comercial. astra se datorează temei în jurul căreia el îşi construieşte naraţiunea – clonarea speciei umane şi aspectul etic a acesteia, o discuţie valabilă încă în Occident. cu toate astea lui Ishiguro îi reuşeşte o poveste emoţionantă care dezarmează, o poveste înspăimântătoare despre imposibilitate.  Acum, când am terminat cu partea oficială a cronicii, trec la fixaţiile mele. Kathy, Tommy şi Ruth în Hailsham, un lagăr pt „donatori”care aduce mult cu un paradis, unde ei, împreună cu alţi copii, cresc şi deprind cunoştinţe despre viaţa de dincolo de gardul de sârmă ghimpată, unde copilăria lor nu diferă cu nimic de cea a copiilor din afara perimetrului. ei ştiu că sunt deosebiţi, f dotaţi, creativi, că sunt iubiţi, însă pe fiecare din ei îl frământă ce se întâmplă cu cei care pleacă din Hailsham când ating majoratul, ei visează la ziua ceea, la viaţa în largul lumii, fără „pazniici”, doar tu însuţi şi libertatea. Până la urmă toţi află „ce” sunt, pentru ce au fost creaţi şi care le este soarta. „donatorii” de obicei nu mai supravieţuiesc după a patra donaţie. Relaţia Kathy-Tommy-Ruth e o relaţie plină de momente dureroase, plină de dragoste sau prietenie şi de neînţelegeri proprii adolescenţilor, relaţie imposibilă cum avem să vedem pân la urmă. Kathy, devine „îngrijitoare” şi supravieţuieşte, ocupându-se de Ruth, mai tărziu şi de Tommy până în ultimele clipe când se sfărşesc.Ca să vă daţi seama cu ce trăiau copiii ăştia care abia descopereau lumea din jurul lor, „paznicii”, Hailshamul – iată un interesant fragment: când fetele observă că Madame se comportă faţa de ele cumva straniu, înscenează o situaţie, întro zi dau buzna peste ea parcă din nicăieri încercând să-i observe reacţia.

ishiguro1

Aceşti copii îşi crează propriile mituri, f frumoase, să adaoge sens multor lucruri inexplicabile, să acopere acele părţi întunecate pe care doar le intuiesc că există, şi care, într-o zi dezvăluite, le vor hotărî soarta. E minunat faptul că chiar şi atunci când încep a dona organe, când viitorul lor la care visau de mici nu înseamnă decât maxim 4 donaţii şi o moarte în chinuri întro clinică de recuperare. Iată câteva mituri: Galeria (pt fiecare copil era o mare bucurie ca desenul său să ajungă în la Madame în Galerie, deci Galeria avea o semnificaţie importantă, ea dezvăluia cum e sufletul fiecăruia. Asta pentru o eventualitate în viitor de a obţine o AMÂNARE pentru cuplurile care se iubeau. Al mit era Norfolk – locul pierdut al Angliei unde se adunau lucrurile pierdute din toată ţara.

ishiguro 2

Abia după Hailsham, la Căsuţe (loc unde tinerii traiau in voie 2-3 ani, înainte de a-şi începe donaţiile) cei trei ajung în Norfolk să caute „posibila” lui Ruth (modelul după care fusese clonată). Perioada Căsuţelor e interesantă prin experienţa ce o trăieşte fiecare din grup. Experienţa SEXului şi formarea cuplurilor.

Un alt fragment f sensibil:

ishiguro 3

Ruth, înainte de a se sfârşi, îi lasă pe Kathy şi pe Tommy împreună (Tommy era la a 3 donaţie) şi le dă o şansă – un bileţel cu adresa unde trăieşte Madame, să obţină o amânare pentru ei care se iubeau cu adevărat. Această vizită le năruie toate speranţele. Îs 2-3 capitole tulburătoare ce încheie cartea, capitole ce m-au întristat cel mai tare.

ishiguro 4

Iată şi sfărşitul romanului. Ştiu că nu e bine să dau aici sf unei cărţi fără ca cineva să o fi lecturat în întregime înainte de asta. Dar pentru mine e important. Fiincă e foarte important, fiindcă după asta încep să se scurgă altfel minutele, şi vine un timp când nu înţelegi, când vrei să schimbi, când vrei să distrugi lumea asta nedreaptă, lumea asta ipocrită ce îţi spune cum să trăieşti. Poate într-adevăr ar trebui distrusă, ca să fii numai tu responsabil de cum îţi aranjezi viaţa, asta înseamnă libertate.Pe parcursul întregii cărţi îmi puneam o întrebare – oare de ce nu încearcă ei să fugă în lume, să se pierdă undeva, să nu mai dea de dânşii nimeni. Dar nu !? Ei merg cuminţi la moarte, ei trăiesc despărţirea, îşi asumă sfârşitul ca pe o unică posibilitate, un sfârşit surd în care numai amintirile despre oamenii şi locurile dragi mai stăruie.

Şi eram furios pe dânşii de asta, şi pe Ishiguro eram supărat de asta.

ishiguro 5

Deci oameni buni va recomand călduros aceasta carte „Să nu mă părăseşti” de Kazuo Ishiguro, apărută în 2006 la Polirom. Şi ca să vă arăt cum fucţionează la mine cărţile pe care le citesc, despre asta vă vorbeam în cronica nr.1, iată un semn ce dă Chişinăului o conotaţie de luat în seamă.

O placă de pe str. 31 August 1989, nu departe de Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, unde am învăţat şi eu cândva, stradă pe care merg f des încolo şi încoace, şi abia nu demult am găsit placa asta, ca şi cum aş fi găsit o legătură pierdută undeva în mintea mea întunecată.

norfolk

Anunțuri

9 comentarii

  1. foarte bun eseul/cronica asta – mi-a amintit de „Anthem” a lui Ayn Rand, acelasi viitor distopic, doar ca finalul e pe tipar occidental…

    Răspunde

  2. De ce nu dezertăm?

    (Gânduri în fugă despre cartea „Să nu mă părăseşţi”)

    Acţiunea are loc într-o şcoală, despre care aflăm, treptat, că nu este una tradiţională, ci pentru formarea donatorilor de organe. Elevii nu sunt nici ei obişnuiţi, autorul le da din start un statut special. Sunt copii clonaţi, victime ale unui experiment care urmează să salveze omenirea (lumea provenită de la Dumnezeu) de toate bolile, prin faptul că îşi vor dona organele. Despre aceasta se discută febril în cercurile ştiinţifice, după al Doilea Război Mondial, iar dezbaterile nu sunt încheiate nici până astăzi. În roman însă, ideea suferă un fiasco total în momentul în care se dovedeşte că donatorii, deşi creaţi după o altă schemă, apăruţi pe lume prin clonare, nu pe „cale naturală”, nu numai că nu se deosebesc cu nimic de oamenii cei adevăraţi, dar, unii din ei, fac dovada unei sensibilităţi umane mult mai accentuate şi a unor talente care le dezvăluie profunde trăiri sufleteşti. Deci, a sacrifica aceste fiinţe sensibile, chiar şi în scopul salvării oamenilor de la cele mai straşnice boli, se dovedeşte o eroare, un act inuman de nepermis. Dar acest lucru este demonstrat abia peste ani, când şcoala este închisă sub presiunea opiniei publice.
    Atunci, însă, la ora când sunt aduşi aici, în internatul lor, nimeni dintre copii nu bănuieşte diferenţa şi nu-şi cunoaşte viitorul. Sunt aceiaşi elevi care se joacă în nisip, îşi fac unul altuia şicane şi mici necazuri, joacă fotbal şi îşi pun pete de noroi pe guleraşul curat şi călcat, fac farse, pun întrebăti incomode la lecţii, pot fi uneori blânzi şi puri, alteori duri până la cruzime (scena în care fetiţele o pedepsesc pe colega lor, forţând-o să stea cu ochii deschişi şi să privească la pădure, locul care îi înspăimântă în toate visurile lor…). Exact ca în lumea reală. Aerul de rezervaţie, este uşor camuflat, profesorii nu vor să-i traumeze, spunându-le cine sunt şi pentru ce au fost creaţi. Dar vine o zi când fiecare dintre ei află ce misiune are de îndeplinit: aceea de a fi donator. Adică, de a fi internat într-o clinică, unde va face prima, a doua, iar dacă va mai rezista – a treia şi a patra donaţie de organe. Până la ultima suflare…
    E greu să te resemnezi la gândul că acesta este rostul tău pe pământ. Că te poţi bucura de viaţă doar în limite extrem de stricte de timp, că ai fost programat cu un singur scop – să fii sacrificat. Dar viitorii donatori se obişnuiesc cu ideea, ba fac şi glume pe seama destinului lor (la masă, îşi imaginează cum deschid fermoarul de la ficat sau plămân şi îşi varsă organul respectiv în farfuria colegului, pentru a-i face poftă de mâncare). De câte ori nu glumim şi noi pe seama noastră, în clipele cele mai grele, pentru a nu lăsa disperarea să ne domine? Vreau să zic că în cele mai dese momente, donatorii se aseamănă atât de mult cu noi, încât cea mai frecventă întrebare pe care ne-o punem pe tot parcursul lecturii este: de ce nu dezertează? De ce donatorii, toţi până la unul, îşi acceptă soarta? Ei au învăţat şi au auzit o mulţime de lucruri despre viitor, le vin în cap milioane de idei creative, dar nu cunosc esenţialul: că s-ar putea salva, fugind din lumea lor în lumea reală, acolo unde fiecare dintre ei are un corespondent – un/o posibilă fiinţă umană. Cel mult, unii dintre ei cred în mitul amânării, măcar cu 2-3 ani a clipei fatale, când vor deveni donatori, dar nimeni, absolut nimeni nu-ţi pune problema dezertării.
    Autorul îi plasează pe donatori din start într-o lume paralelă cu a noastră. E un fel de „omenire” 2. Şi una din legităţile acestei omeniri 2 este de a-şi accepta soarta aşa precum este. Dar dacă ne gândim bine, nu asta este şi legitatea lumii noastre? Nici noi nu putem dezerta nicăieri, nici noi nu ştim ce am putea face ca să ne salvăm, nici noi nu putem evita destinul nostru de muritori de rând.
    Dar dacă, privindu-i din lumea noastră paralelă cu a lor, noi vedem mai bine ce ar trebui să facă donatorii – să dezerteze! – de ce nu am presupune că ar exista şi o a treia lume paralelă, în care, cei care o populează – vreo civilizaţie încă nedescoperită de specia umană – îşi pun aceeaşi întrebare în raport cu noi? Uitându-se la noi, cum ne luptăm cu bolile, cum ne ucidem cu armele, cum ne înşelăm unii pe alţii şi cum ne distrugem planeta, poate se intreaba şi ei: de ce merg ăştia cu bună ştiinţă spre pierzanie, doar se pot salva? De ce nu dezertează?
    Unde am putea să dezertăm noi? – S-ar putea să găsim şi răspunsul, dacă punem întrebarea. În mod sigur, însă, dacă nu ne punem nici o întrebare, rămânem nişte donatori.

    Răspunde

  3. foarte fain ai scris despre carte. te-as contrazice intr-o singura chestiune, Ishiguro nu e un scriitor comercial, e un scriitor cu un succes enorm care se bazeaza pe calitatile certe ale cartilor. chiar daca atinge subiectul delicat al clonarii nu cred ca a scris cartea ca sa fie un hit ci mai degraba a extrapolat , a tras un semnal de alarma. nu e oricum singura scrisa pe tema asta. ma gandesc cat suntem de aproape de ceea ce se intampla in cartea asta…

    si eu am ramas cu o tristete de moarte dupa. si cat de bine si cu cata atentie si minutiozitate descrie relatiile de prietenie, relatiile dintre clone.

    daca iti pica in mana Ramasitele zilei, o sa ai o alta surpriza:)

    Răspunde

  4. ai dreptate nu e comercial, dar insasi tematica este una f sensibila, care se apropie de senzational – adica ceva care prinde la cititorul de rand. am citit Sorokin care scrie despre slavare, si Sorokin e comercial in ceea ce scrie. Dar Isiguro vine pe sentiment, si de asta atinge f f tare.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s