OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Dacă mă uit la cer în timp ce merg spre casă
și steaua aceea luminoasă mă urmează
de departe de foarte departe aici,
e pentru că sunt aproape de casă
și drumul prea scurt –
o zdreanță.
Dar oamenii sunt puternici
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Să presupunem că sunt o gaură
și nimeni nu știe ce e dincolo.
Păianjenul dimineții în cada albă.
Lumina coboară pe sub dulap
electrizează praful, șoptește –
Cea mai frumoasă zi,
Cei mai frumoși oameni –
și se ridică.
Amintirile sunt aici și e din nou primăvară.
Paharul spart din care voi bea iarăși.
Cărarea spre casa din pădure.
Soarele, foșnetul ierbii lovind în gleznă.
Degetul rămas în aer.
Buzele făcute dintr-un material necunoscut,
greu de atins.
Trece prin mine și se pierde.
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
”Am auzit că deznădejdea e bună.
Vreau să o am!”
I. Maslov
Dragă prietene,
îți mulțumesc. Am primit volumul tău de poezie apărut de curând. L-am deschis în dimineața aceasta stăpânit de o mare curiozitate. Pentru mine, dimineața e un moment prielnic lecturii. Atunci spiritul e curat și mintea încețoșată, și nu e loc pentru prejudecăți.
Voi fi direct. Am câteva observații pe marginea textelor tale.
Pentru mine pare evident faptul că ți-ai propus să creezi o voce. Doar mă știi, când vreau să comunic cu cineva (și asta, din păcate, se întâmplă din ce în ce mai rar) nu-mi folosesc vocea. Altfel de ce aș mai comunica. Vocea e asemeni trăsăturilor feței mele, de ce ar trebui să insist pe ceea ce e evident, când suntem față în față și vrem ceva să ne spunem.
Nu subestima cuvintele. Unele sunt foarte puternice, unele sunt moi, altele nu sunt decât o formă fără conținut. In esența lor, cuvintele izolate nu spun nimic. De aceea contează mult ce relație creezi prin apropierea sau depărtarea lor. Doar relația le poate da, crește sau diminua consistența.
Îți sugerez să eviți în poezie, pe cât se poate, cuvântul ”nimic”. Înțeleg că e dificil să exprimi vidul pe care îl simți. Și pentru mine e la fel. Și când mi se întâmplă… îmi cobor privirea spre lucrurile mărunte. Gândește-te că materia este vidul în care particulele elementare nu-și găsesc liniștea, ocupând spațiul gol, părăsindu-l pe cel ocupat, într-o căutare continuă a echilibrului. Până și într-o piatră e atât de mult spațiu încât te poate sfâșia singurătatea.
Încearcă să nu mimezi apropierea. Când spui ceva ”călduț” nu mă face să te simt aproape. Dacă mă atingi știu că ești aici. Și eu am nevoie de oameni, chiar dacă nu arăt asta, am nevoie să-i simt lângă mine. Un bun prieten mi-a povestit cândva o situație incredibil de sugestivă în legătură cu asta. Era în transportul public, s-a așezat pe un scaun liber și a simțit că era cald. Acel scaun din plastic încă mai păstra căldura celui care a coborât de curând. Asta numesc eu apropiere.
Dragă prietene, în poezie nu există reguli sau rețete. Poezia ce se folosește de trucuri pierde din autenticitate și nu mai pare credibilă. Și la ce să-mi servească ceea în ce nu pot avea încredere.
În fine, poate nu am prea ieșit din casă în ultimul timp. Simt că vremea celor plăcute a trecut, o nouă și neprietenoasă realitate bate la ușă. Gata cu smiorcăielile, cu jumătăți de măsură, trebuie să fim categorici. Trebuie să fim puternici și să acționăm. Să o luăm prin surprindere primii. Observă cât de instabilă a devenit vremea, anotimpurile nu mai sunt ce au fost, a dispărut acea claritate a așteptării. Ziua de mâine poate fi în atâtea feluri. Oamenii simt toate astea. Trebuie să-i ajutăm. Să le oferim un adăpost, un loc ferit unde să se simtă în siguranță, unde să fie ei înșiși. Simțirile noastre se tocesc. Ceea ce a fost adânc a devenit suprafață. Experiențele noastre au pierdut din profunzime, există întotdeauna ceva care ne intermediază contactul. Dacă o ținem tot așa mai departe, în viitorul apropiat, să scrii despre natură va fi din nou o mare bucurie.
Oamenii devin din ce în ce mai singuri. O simt pe pielea mea, și știi cât de mult mă bucură viața. Aș fi spus că e de bine, că e o stare ce promite să te ridici deasupra condiției tale umane și să vezi în jur mult mai clar, să privești de pe margine lumea semenilor tăi. Dar nu, nu e de bine. Vezi tu, ceea ce suntem și ne definește, apare și se dezvoltă doar într-o relație interumană. Poate sentimentul mașinilor care vor veni ne vor face să devenim mai buni și mai adevărați.
Lăsând totul la o parte, prietene, nu uita că ești deosebit. Și deosebirea ta cea mare este că poți simți legăturile dintre lucruri și oameni fără să fii legat. Fiecare are cuvintele proprii și lumea pe care și-o zidește în jur, acel ceva căruia îi spunem ”acasă”. Dar tu ai toate cuvintele, și casa ta este vidul. Curaj, dragul meu. Altfel de ce naibii să mai ridici mâna, dacă nu îți dorești să învingi. Cel slab, cel nesigur pe sine, nu poate ajuta pe nimeni, e varză. Trezește-te, dobitocule, poezia nu este o artă, nu e o labă tristă. Trebuie să fii un cutremur, să razi de pe fața pământului ceea ce stă să cadă. Nu te poți sprijini de ceva ce stă să cadă. E o minciună. Căcat. Tu ești deosebit, nu un mincinos. Ești puternic, ești viiiiiu, Dumnezeule, nu-ți dai seama?
Cu prețuire,
Herman
alaltăieri a fost luni și a început săptămâna mea.
cum ies din scara blocului în fața mea se înșiră câteva trepte
care mă scot din văgăună și mă ridică la același nivel cu șoseaua.
luni, când eram deja pe trepte și vedeam transportul,
a trecut 166, apoi 116. imediat după, trecuse 129.
m am pus pe alergat să îl prind.
te-aş chema într-un loc anume, pustiu,
să rămânem singuri,
să nu vorbim și să nu ne atingem,
să nu ne facem griji pentru viață.
un fir de păianjen atârnă de… (nu conteaza)
…şi firul se rupe dus de curenții de aer,
ca un lucru, ca un om fericit
ce şi-a găsit în sfârşit adevărata esență.
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
dimineața e pentru cei care dorm.
flori pentru cei care dorm,
copii înainte de a se trezi.
căldura împotriva gravitației.
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Între noi e o zi de sâmbătă,
din ce în ce mai mare orașul,
un loc părăsit de oameni
începe să se trezească.
Sting lumina să te pot vedea.
Cine ești tu să te pot vedea?
Cerul albastru e negru.
Fața de masă greu de atins.
Dacă la mine e lumină
și viața e numai o dată,
dincolo de geam e doar noapte,
o scândură în aer.
Dacă la tine e lumină,
te văd umblând prin cameră,
în altă lume,
poate chiar muzică.
1
M am postat în fața oglinzii.
Privirea totuși încă nu s a urcat la chipul reflectat.
A rămas blocată pe boțul de săpun care era pe terminate
Apoi s a îndreptat spre tubul învălătucit cu pasta de dinți
care îmi amintește tot timpul de acele
party horns de la petrecerile de copii.
Am scos limba larg. E albuie. Când nu mănânc mai mult
de 20 de ore, tot timpul îmi apar pete pe limbă.
Le simt greutatea. Mă apasă în moalele limbii.
Ana era la lucru.
Avea o filmare importantă. Cică detonau un pod imens.
Dar îmi era bine. Ceaiul cu un pesmete l am băut cu plăcere.
De fapt, într o complăcere masochistă.
Care inspiră. Injectează n vene. Te face să dansezi prin casă.
Cu o zi mai devreme primisem 50 de dolari tocmai din Israel.
Mă obligasem să îi cumpăr verei mele de mâncare
Cică, dacă i le trimitea direct ei, era să îi bea.
2
Am intrat în căsuța de vreo 40 m2.
Năstica, al treilea ei copil pe care încă slujbele sociale nu i l au luat,
Ascuțea creionul cu un cuțit tocit.
Am pus pachetele cu produse unul peste altul.
Mi am mai ținut privirea peste ele să văd dacă s au fixat
Să nu cumva să se răstoarne și să se rostogolească în prag.
De aș avea și eu măcar două pachete din astea acasă.
De aș avea.
Nastea nu a reacționat la mine.
Colțul care era destinat bucătăriei m a a atras cel mai mult.
Cand m am dat mai aproape am văzut un ceaun plin cu terci uscat
și doar în mijloc o urmă că cineva luase cu polonicul exact o porție.
3
Revenit acasă, am raportat finalizarea misiunii caritabile.
Toți erau happy. Mie nu imi ieșea din cap ceaunul cu terci uscat.
Nu imi ieșea din cap boarea sărăciei adevărate, autentice.
Felul in care vărmea ticsea produsele în diverse locuri, improvizând.
Năstica. Pasta mea de dinți. Party horns.
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
În întuneric
pașii răsună altfel.
Locul acesta
poate fi oriunde.
Singurul lucru cunoscut
este ușa
în fața căreia mă opresc.
Uite o bancă.
Lemnul e mai cald decât piatra.
Cine mă vede.
Cine mă ia de mână.
În întuneric singura mea putere
e să sa fac liniște.
Dintotdeauna
am căutat o legătură durabilă.
Un soare spre care
să privești și noaptea.
Omul văzut de departe
e un punct negru.
Nu poți atinge
un punct negru.
Priveam hipnotizat la mișcările copilului de opt ani.
Se ținea cu mâna de o țeavă.
De fapt, țevi erau mai multe și
formau un suport pentru vița de vie
– o sileau să se cațăre în sus,
apoi să formeze un acoperiș.
Copilul se rotea în jurul țevei ca o stripteuză.
Rugina îi intra între degete iar privirea ei intra în a mea.
Cât rău poți face cu vorbele.
strici totul cu o frază, glumă.
De ce să intervii în dansul ei?
Să nu cumva să interzici copilului să facă ce vrea, mi am spus.
Eu tac, de ce nu aș tăcea?
Soarele se lăsase aproape de deal și se apropia timpul de plecare.
Strugurii au fost culeși.
Urma să mergem: eu, sora mea tatăl meu și cumnatul.
Să pornim spre casă.
Dar ei se agitau încă în jurul bmw ului.
Un obiect mare, ca o furculiță, ieșea de sub mașină.
Furculița opintea mașina în boțurile moale de pământ.
Mai stăm un pic, de ce să nu stăm?
Acasă mă aștepta Ana.
Rușinea mă aștepta și ea să vin. Să dăm ochi n ochi.
Copilul îmi arată palma plină de rugină. Uite!
Avea privirea mirată, ochii mari, de parcă a găsit ceva pierdut.
În locul banilor pentru chirie,
acasă îi voi arăta și eu Anei mână întinsă, uimit, parcă. Uite!
Mâine trebuie să plătesc chiria,
iar eu desigur bani n am. De ce i-aș avea?
human zone 